Dar felurile celor doi sunt diferite. Atât de diferite. Pare că fiecare iubire diferită încearcă să o înțeleagă pe cealaltă.
La femeie, totul pare foarte simplu. Dăruire totală. Punct.
La bărbat însă, lucrurile se complică. El pare lovit din toate părțile de iubirea femeii. Iubirea nu lovește însă. Dar el are mereu tendința să se apere. Că așa a fost învățat de alți mari bărbați din viața lui care, la rândul lor, boxau cu iubirea în zadar. Se apărau de ea de parcă îi ardea. Fugeau de ea care încotro. Fiecare în felul său, desigur. Și asta se întâmplă pentru că el, marele zeu al femeii, e mereu surprins. Prins în ringul iubirii ca într-o cursă. Se apără cumva din colț în colț. Nu e obișnuit cu așa ceva. La părinți nu a văzut niciodată iubire. Doar suportabilitate chinuită în a păstra ostilitățile de gura lumii. Și atunci el a preluat lupta. Se simte mai bine boxând mereu în emoțiile care-l copleșesc decât îmbrățișând, pur și simplu, iubirea. Și femeia e surprinsă. Nu-l vrea așa de parcă toată povara lumii se așterne pe umerii lui. Nu-l vrea așa întunecat, acru, fricos, trist, buimăcit. Căci starea lui o preia ea. Se identifică cu ea. Pentru că-l iubește. Și iubirea ei se pliază pe starea lui. Atunci iubirea ei caută și tot caută o mică deschidere înspre inima lui, astfel încât să-l poată scoate din bezna în care el orbecaiește de bună voie. Oare cum îl va putea scoate din labirintul fugii lui din fața iubirii?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu