Trebuie să lași fiecare om să își poarte păcatele. Nu i le lua tu. Nu ai ce să faci cu ele.
Păcatul tău? Să te superi, să îl judeci, să stai în durerea trădării sau nesăbuinței lui, față de tine.
Nu te înfuria pe ce nu e treaba ta: omul s-a legat cu un păcat pe care el singur îl va duce. Dar, păcatul lui, devine al tău, când începi să simți durerea trădării, neputinței, nerecunoștinței lui ca şi când ţi-ar aparține ție.
Nu. Păcatul nimănui nu devine al tău cât nu judeci, nu interacționezi, nu te lași rănit de ce a ales el pentru sine.
Omul acela te-a ales pe tine, să îi porţi durerea în fiecare zi și noapte, când conștiința lui încărcată o să îi facă viața un calvar.
Aceea e alegerea lui și o va purta, poate, o viață, fără conștientizarea durerii provocate.
Dar tu nu-l alege pe el. Nu purta tu păcatul lui. Tu stai în ceea ce ai făcut tu, în ceea ce sufletul tău iubește, crede, vindecă...
Dacă e vorba, fiecare avem păcatele noastre, să nu le ducem în spate pe ale altora, judecându-i pentru răul făcut... Răul e al lor, îl poartă, îl trăiesc, îl aleg... iar noi? Noi stăm în ceea ce alegem să fim astăzi, liberi de orice gând sau trăire a păcatului altuia, pe care nici măcar nu ai de ce să îl porți în inima ta...
Leapădă-te de păcatele altora care, păcătuindu-ți ție, se înhamă la dureri pe care mintea lor nesăbuită astăzi nu le cunoaște... dar, dacă mintea ta are și un dram de pricepere a firii omenești, nu o să stai niciodată, cu păcatele altora, la povești... Ca să nu ajungi să trăiești ce ți-au greșit ție alți oameni și să crezi că e greșeala ta...
