Cum a rescris un rege crima ca eroism și de ce douăsprezece fete violate au fost spânzurate pentru ca istoria să-l cheme pe el „erou” – iar pe ele, curve
Știai că Odiseu, eroul înțelept și nobil din cărțile copilăriei tale, a fost de fapt un stăpân de sclave care și-a ucis victimele după ce le-a violat dușmanii?
Stai să-ți spun o poveste pe care niciun manual nu ți-a spus-o vreodată.
Imaginează-ți un palat. Nu unul din filme, ci un loc întunecat, unde miroase a sudoare străină și vin vărsat. O sută doisprezece bărbați beți urlă cântece obscene, sfâșie mâncarea cu mâinile murdare și scuipă pe podeaua de marmură. În colțul sălii, douăsprezece fete – cea mai tânără are treisprezece ani, cea mai bătrână douăzeci și cinci – toarnă vin în cupele lor.
Fetele acestea sunt sclave. Nu pentru că ar fi criminale. Nu pentru că ar fi „necredincioase”. Ci pentru că s-au născut sărace, într-un sat din Epir, iar tații lor le-au vândut pentru un sac de grâu și trei oi.
Numele lor nu contează pentru istorie. Dar unul dintre ele a fost Melantho.
Melantho avea părul negru ca pana corbului și ochi mari, căprui, care uneori se umezeau noaptea, când nimeni nu privea. A fost cumpărată de Odiseu când avea doisprezece ani. A spălat rufe, a tors lână, a gătit mese întregi pentru oameni care nici măcar nu-i știau numele. A văzut cum Penelope – regina – țesea în fiecare zi un giulgiu pentru soțul ei plecat la război.
Apoi Odiseu a dispărut douăzeci de ani.
Casa lui a fost invadată de pretendenți. O sută doisprezece bărbați care au decis că Penelope trebuie să se mărite din nou – cu unul dintre ei – și că mâncarea și vinul și femeile din palat sunt ale lor.
Iar fetele...
Fetele n-au avut de ales.
Erai sclavă. Când un pretendent te lua de braț și te trăgea în camera din spate, tu nu puteai spune „nu”. Dacă spuneai „nu”, te băteau. Dacă strigai, te ucideau. Uneori te ucideau oricum, după aceea, doar pentru că sângele cald le plăcea.
Melantho a fost prima.
A fost a doua oară. A zecea. A o sută. Timp de trei ani, fiecare noapte a fost o nouă moarte pentru ea. Și pentru celelalte unsprezece.
Ele au crezut că Odiseu le va salva.
Când Odiseu se întoarce, în sfârșit, după douăzeci de ani, fetele au îngenuncheat. Au plâns. L-au rugat – „Stăpâne, te-am așteptat, știam că vii, te rugăm să ne aperi”.
Odiseu le-a privit. A respirat adânc. Și atunci fiul lui, Telemah – un tânăr crescut de mâna acestor fete, spălat de ele în cadă, sărutat pe frunte când cădea de pe cal – a întrebat:
„Stăpâne, ce facem cu roabele care s-au culcat cu pretendenții?”
În mintea lui Odiseu, acele fete nu mai erau victime. Erau obiecte murdărite de alți bărbați. Proprietatea lui – atinsă de dușmani. Și în Epoca Bronzului, proprietatea murdărită se aruncă.
Nu cu sabia – prea curată e moartea cu sabia.
„Leagă-le de stâlpii curții”, a spus Odiseu. „Să le spânzurați de gât. Să se zbată până li se face pielea vineție și ochii le ies din orbită.”
Douăsprezece frânghii groase. Douăsprezece scânduri răsturnate sub picioarele lor. Douăsprezece trupuri legănându-se în vânt.
Iar Homer – care a scris această poveste acum 2.800 de ani – le-a numit „dmôai”. Sclave.
Dar timp de patru sute de ani, traducătorii bărbați au rescris cuvântul. Au scris „roabe necredincioase”. Au scris „femei vinovate”. Au scris „curve care s-au iubit cu vrăjmașii”.
Nu. Nu s-au iubit. Au fost violate. Și apoi ucise pentru că fuseseră violate.
Noi, ca societate, am spânzurat fetele de două ori. O dată cu frânghia lui Odiseu. A doua oară cu cuvintele traducătorilor care au transformat victimele în trădătoare.
Dar partea cu adevărat șocantă vine acum. Și te rog să stai liniștit când citești ce urmează.
Pentru că Emily Wilson – prima femeie care a tradus Odiseea în limba engleză în 2017 – a mai descoperit ceva. Ceva despre Calypso, zeița care l-a ținut pe Odiseu captiv șapte ani.
Generații întregi de traducători au scris că ea „l-a iubit”. Că a fost o „relație”. Au transformat-o într-o îndrăgostită credincioasă, așteptându-și eroul.
Dar cuvântul grecesc folosit de Homer este „katechein”.
Înseamnă: a ține captiv. A poseda. A deține.
Calypso nu l-a iubit pe Odiseu. L-a închis. L-a forțat sexual timp de șapte ani. Este o închisoare, nu o poveste de dragoste. Singura diferență este că, de data aceasta, victima este bărbat, iar călăul este femeie.
Și totuși, niciun traducător dinaintea lui Wilson nu a avut curajul să spună asta.
Acum, gândește-te la scena finală. Când Odiseu măcelărește toți pretendenții. Traducerile mai vechi au numit asta „dreptate divină”, „răzbunarea eroului”.
Dar Homer descrie sângele băltind pe jos. Trupuri îngrămădite grotesc. Violență atât de grafică încât ești forțat să închizi ochii.
Nu este răzbunare eroică. Este un masacru.
Iar întrebarea pe care Wilson ți-o pune este aceeași pe care Homer a lăsat-o fără răspuns acum 2.800 de ani: Acesta este un erou sau un criminal cu arme mai bune decât ale victimelor sale?
Ce s-a întâmplat cu adevărat cu cele douăsprezece sclave după ce au fost spânzurate? Ce a făcut Odiseu în ultimele lui nopți, când fantomele lor nu-l lăsau să doarmă? Și de ce abia acum, după patru secole de minciuni, aflăm adevărul.
