Cu toții am văzut sau am trăit situații în care ceva era foarte evident, dar am ales să ne prefacem că nu vedem, că nu există. Indiferent că era vorba despre o relație (de orice natură ar fi fost ea) care era clar moartă, sau o problemă la serviciu despre care toți știau dar au ales să tacă, evidența era negată.
„Elefantul din cameră” este expresia care exemplifică cel mai bine situația descrisă mai sus. Adică e mare, e vizibil, dar ne prefacem că el nu există în încăpere, încercăm să ne strecurăm pe lângă și să spunem că acea cameră e mare, e spațioasă.
Stai și gândește-te: ce există în viața ta, dar te prefaci că nu există?
Soțul/soția te înșală, ai toate semnele, simți clar asta, dar alegi să te prefaci că totul e în regulă pentru că pentru tine este mai important ce zice lumea?
Știi un secret urât despre cineva, ceva grav dar pe care îl ții ascuns și te comporți ca și cum nu este important, deși te mănâncă pe dinăuntru?
Știi că cineva drag din familia ta a făcut ceva regretabil, știi că există un mare secret de familie (indiferent că este vorba despre viol, incest, delapidare, furt, accident de la care s-a fugit, etc.), dar alegi să participi la tăcerea în grup ca să nu faci opinie separată și să nu fii considerat trădător?
Știi că un copil nu este al părinților (fie că e adoptat dar nu se spune, fie că tatăl biologic nu este soțul), dar participi la minciuna lor, că, deh, doar nu vei fi tu altfel, nu?
Faci parte dintr-un grup format pe interese comune, dar undeva, pe parcurs, intenția inițială s-a estompat, oamenii au început să evite grupul ca să vorbească între ei și să șunteze însăși scopul creării grupului? Te prefaci că totul este în regulă, iar când se intervine, vei avea grijă să te dai pușcat și să spui că altora li se pare?
Ideea este că în situații ca cele exemplificate mai sus (și mai sunt multe, gândește-te la tine), atitudinea este de genul: „elefant? care elefant? nu există aici așa ceva, ți se pare... inventezi lucruri... ai luat-o razna... cu tine nu se poate discuta...etc.”
Oare de ce alegem să ne prefacem că ceva evident nu există?
În primul rând pentru că e mai simplu, e mai ușor. Dacă nu vedem, ne putem continua viața așa cum a fost, nu suntem nevoiți să facem schimbări, să ne adaptăm la nou, lucru care implică ieșirea din zona de confort. Adică, nah, dacă ne prefacem că nu vedem, e un consum mai mic de energie decât dacă vedem și trebuie să facem ceva, să luăm o atitudine.
În al doilea rând pentru că nu vrem să supărăm, să deranjăm, să dezamăgim pe cineva, doamne ferește! Cine am mai fi noi dacă am pierde validarea cuiva, nu?
În al treilea rând pentru că ne ajută să exersăm „oficial” măștile pe care ni le punem și care jurăm că suntem noi cu adevărat. Adică nu e mai simplu să ne prefacem că nu există minciună și să fim admirați pentru integritatea noastră, decât să acceptăm că avem lacune la capitolul încredere în noi, caracter și integritate?
Indiferent de ce alegem să ignorăm „elefantul”, acesta va dărâma la un moment dat toată minciuna și va expune adevărul, doar că atunci consecințele vor fi mai grave și vor afecta mai mulți oameni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu