Că vrem o viață fără probleme, e de la sine înțeles. Am face orice
să evităm neplăcerile, nefericirea și blocajele de orice fel. Iar atunci
când ni se întâmplă așa ceva, avem tendința de a da vina pe oricine
altcineva decât să ne uităm în propria noastră ogradă, doar e viața
noastră.
Găsirea vinovatului de serviciu a
ajuns un „sport” aplicat la scară largă și ocupă o mare parte din viața
noastră. Cum am putea accepta că noi ne-am creat nefericirea prin
deciziile pe care le-am luat? Cum adică deciziile noastre ne-au adus
aici, în acest moment? Nu! Dumnezeu e nedrept! Dracu' ne-a pus!
Conspirațiile, guvernele sunt de vină! Oamenii ne vor nefericiți și ne
creează probleme. Noi nu putem fi de vină că mariajul nostru e un
dezastru. Nu, e de vină doar celălalt că ne pune neuronii pe bigudiuri
și că își bate joc de sănătatea și de binele nostru. Doar șeful și
colegii sunt de vină că la serviciu ne simțim neapreciați și
nedreptățiți, cum am putea noi alege cele mai neinspirate variante?
Părinții sunt de vină pentru că nu am devenit altceva, iar copiii sunt vinovați pentru oboseala noastră.
Ori
de câte ori ni se întâmplă ceva neplăcut, primul lucru căutăm spre cine
să arătăm cu degetul. Pentru a ajunge să arătăm spre noi și să vedem ce
din noi a produs problema, e nevoie să ne maturizăm, să creștem și să
renunțăm la beneficiile copilăriei târzii. Care sunt aceste beneficii?
Păi exact lipsa de asumare a responsabilității pentru faptele și viața
proprie.
Desigur, mai avem și spiritualiștii care-și urlă
trezirea pe facebook și care o servesc rapid p-aia cu „pfff, e normal să
ne uităm în noi, cine nu știe asta?!... ce puține știu oamenii!”.
P-ăștia îi lăsăm în plata lor cu jucăriile lor, că au uitat că nu s-au
născut învățați, că și ei au fost acolo unde sunt cei pe care îi arată
cu degetul, și că un om matur îi ajută pe cei care au nevoie, nu râde de
ei, nu îi judecă, nu îi condamnă.
Ideea este
că trebuie să lucrăm mult cu noi pentru a șterge din codul genetic
programele care ne fac degrabă arătători spre ceilalți și căutători de
vinovați. Ani buni. Durează până ce acceptăm că noi suntem responsabili
pentru ceea ce avem acum în viața noastră. Nu este suficient să apunem
„îhâm, accept că nu altcineva e de vină pentru ce am”. Nu, nu așa merge.
Și nici nu se poate da un răspuns la întrebarea „dar cum să o fac, dar
mai repede că am pierdut cam mult timp în viața asta și vreau să
recuperez... cum nu se poate?!!!... înseamnă că nu ești bun de nimic!...
io acum vreau!”. Ăsta e comportament de copil.
Cum
ajungem să ne dăm seama că noi suntem creatorii (ne)fericirii proprii?
Dând cu capul de multe ori. De câte ori? De câte este nevoie să ajungem
să zicem „stai, ceva nu fac bine!”. Din păcate este nevoie ca o situație
să revină în viața noastră și să se repete ciclic pentru a putea
observa tiparul care creează eroare în viața noastră.
Dacă ar
fi după noi, nu am schimba nimic, dar Universul ne pune față în față cu
deciziile noastre atunci când ceva se repetă. Mulți preferă să moară
decât să accepte că ei au creat ceea ce trăiesc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu