LEGENDA LICURICIULUI

 

Se spune ca, scoborandu-se o data bunul Dumnezeu din cer, jos pe pamant, a luat cu sine si vreo cativa ingeri ca sa le arate si lumea in care traiesc oamenii pamanteni. Ingerii, umbland incolo si-ncoace prin lumea larga, cat timp vor fi umblat, le placu tare mult de lumea oamenilor pamanteni, si mai cu seama unuia, asa incat la despartire incepu a plange cu hohot, de-i curgeau lacrimile vale.

Dupa ce se departara de pamant, inaltandu-se in sus catre cer, Dumnezeu a intrebat ce au vazut ei mai frumos si ce le-a placut pe pamant. Ingerii raspunsera ca biserici frumoase, ori calugari imbracati in haine potrivite, ori codru cu frunza verde, ori florile mirositoare, numai unul nu-i raspunse nimic, sta trist si ingandurat. Mai la urma, Dumnezeu il intreba si pe acesta pentru ce e atat de trist si nu raspunde nimic:

–          Mi-e frica sa nu ma certi rau, Doamne! Ii raspunse ingerul.

–          Nu-ti fie teama de nimic! Ii zise Dumnezeu. Caci de una si aceeasi soarta va veti bucura!

–          Ingerul, cazand in genunchi dinaintea lui Dumnezeu, cu ochii scaldati in lacrimi, ii zise:

–          Doamne! Is trist si amarat de aceea ca ochii unei pamantene mi-au picat asa de dragi, cat nu-i chip ca sa-i mai uit vreodata, fiind asa de frumosi cum nu mai vazusem niciodata!

–          Si ai cui erau? Intreba Dumnezeu.

–          Ai unei pastorite ce pastea oile pe un camp verde!

–          Si ai grait ceva cu ea? Intreba iarasi Dumnezeu.

–          Da! Caci imi cazuse draga, si i-am spus ca mi-as da viata mea ingereasca pentru ochii ei cei albastri ca cerul inseninat.

Auzind Dumnezeu cele spuse, incepu a se face ingandurat, si din om cu fata senina si fruntea curata, se prefacu intr-un mosneag cu fruntea toata crete. Si apoi, cum mergeau asa, inaltandu-se cu totii incetinel catre scaunul cel dumnezeiesc, ajungand la marginea cerului, Dumnezeu ii opri in loc si le zise:

–          Stiu ca daca veti merge cu totii in cer si va veti intalni cu ceilalti ingeri, acolo veti povesti despre lucrurile cele pamantene, si fiindca lucrurile acestea nu-s de iertat ca ei sa le stie, am sa va opresc pe toti aici!

Si cum rosti cuvintele acestea, Dumnzeu i-a prefacut pe toti in stele luminoase, lucind de fericire ca ele in toata vremea pot vedea lumea pamanteana. Ingerul cel indragostit, prefacut fiind si el in stea, nu lucea de bucurie, ci mereu scapara, aruncand scantei de foc asupra celorlalte stele.

Dumnezeu, vazand ca din asta au sa se intample neintelegeri intre stele, a luat pe steaua cea plangatoare si, dezlipind-o de pe cer, a aruncat-o spre pamant incat din ea s-au facut picuri multi de scantei, umpland intreg campul unde fata cea cu ochi albastri era cu oile. Scanteile acelea insa nu s-au stins, ci s-au facut licurici, pentru ca sa nu-i piara urma ingerului celui indragostit de fata cea pamanteana.

De atunci a trecut multa vreme, dar si acum se povesteste ca licuricii nu sunt altceva decat scantei din steaua cea aruncata de pe cer.

LEGENDA STELELOR

 

La facerea lumii, cerul era foarte aproape de pământ; însă omul cum e nesinchisit din fire, nu şi-a dat seama de această bunătate dumnezească, că nu era puţin lucru pentru om să aibă pe Dumnezeu în preajma lui, ca să-i poată cere sfatul, ca unui bun părinte, ori când avea vreo nevoie.

Nesinchiseala a ajuns aşa de departe, că într-o zi o femeie a aruncat spre cer o cârpă murdărită a unui copil, cârpă cu care era cât pe aci să mânjească Cerul. Şi atunci Dumnezeu s-a supărat foc, şi a depărtat Cerul atât de mult, că nu degeaba zicem noi: «departe cât Cerul de pământ».

Depărtându-se Cerul, căzând această nouă pacoste pe capul bietului om, şi tot din cauza femeii, că de aia-i femeia «poale lungi şi minte scurtă», mai ales că «femeia nu prea-i pricepută decât poate doar la rele», şi gândindu-se că i-ar fi fost foarte de folos poveţele lui Dumnezeu, de cari simţea multă lipsă, a plecat să se ducă la Dumnezeu, urcându-se până la El, sus, în cer.

Ştiind că o să-i fie drumul lung, că de la pământ până la Cer e mult, mult de tot şi că va avea zăbava nu glumă, până s-o întoarce acasă, plecând, omul şi-a luat cu dânsul: carul mare cu patru boi, carul mic, candela din perete, crucea de la biserică, fântâna din răscruci, barda, sfredelul, spiţelnicul, secera, coasa, plugul şi rariţa, dulăul de la târlă, căţelul din curte, cloşca cu pui, scroafa cu purcei, ciobanul de la oi, văcarul de la vaci, vizitiul de la cai, porcarul de la porci şi hora din sat, căci vrea să se arate înaintea lui Dumnezeu ca bun creştin ce era, şi a căutat să-şi ia şi cele trebuincioase la drum, să aibă de toate; şi nici să nu fie singur la drum, să mai aibă omul cu cine schimba o vorbă, pe atât de amar de cale şi să aibă şi pe cine să-i fie în ajutor la vreo nevoie.

Apoi luă şi grâu şi porumb de semănat ca intrând în câmpiile întinse ale Cerului, să are şi să semene, când o să i se isprăvească merindele, şi să aştepte până s-or coace roadele, ca secerând grâul şi culegând porumbul să-şi facă merinde, să aibă cu ce-şi urma calea mai departe.
 
Aşa şi făcu omul şi a mers şi a tot mers astfel mult timp până către mijlocul drumului sub Cer. Aici însă îi ieşi înaintea Ucigă-l Crucea.

    - Unde te duci?
    - Nu-i treaba ta.
    - Pe cine cauţi?
    - Cată-ţi de drum şi cară-te mai iute.
    - Eşti un arţăgos.
    - Ba tu eşti un viclean şi-un rău.

Şi cu "tu eşti", " ba tu eşti" se luară zdravăn la ceartă.
Diavolul scoase atunci din traista lui: balaurul şi şarpele năprasnic, ursul, scorpia blestemată, calul furios, căpăţâna de om, şi pe toate le azvârli împrejurul omului ca să-l înspăimânte.

Omul însă nu se înspăimântă şi fără să-şi piardă cumpătul, că doar românul nu se sperie cu una cu două, se încăieră la luptă vitejeşte cu dracul; atât de vitejeşte că dintr-un fleac de trânteală se făcu sub Cer o vijelie mare, că şi azi durează acolo sus, şi va dura în veci acea vijelie, pe care noi o numim «vântul turbat», pentru că orice zburătoare ajunge până la acest vânt turbează pe loc şi cade jos moartă; şi orice lighioană mănâncă din ea, turbează şi ea.

În toiul luptei omului cu dracul, căţelul, deşi mic dar vânjos nevoie mare şi rău de mama focului, se repezi la cal ca să-l muşte; şi calul încolţit de căţel, când mai văzu şi pe dulăul de la târlă că vine în urma căţelului, îi trecură furiile pe loc şi o croi la fugă.

Ciobanul de la oi zdrobi capul balaurului cu cobiliţa. Văcarul puse pe goană pe şarpe cu ajutorul horii, şi zvârcolelile fugii şarpelui se văd şi azi pe Cer; iar vizitiul zdrobi căpăţâna cu barda.

Scorpia care-şi întindea ghearele spre om, vrând să vină în ajutorul dracului, când văzu că omul răpune pe drac, înfuriindu-se îi ţâşni sânge din ochi; şi de blestemată şi rea ce e, înţepeni cu ghearele întinse, plesnind fierea în ea de atâta necaz.

Numai boii de la carul mare nu s-au purtat bine, căci s-au speriat de urs şi au cârmit proţapul, boul de la hăis cârmind spre cea. Dar şi ursul îngheţă de frică, când îl văzu pe om cum stâlcise pe drac, şi doar dracul era lângă urs; şi vedea bine ursul că şi lui are să-i vină rândul acuş-acuş, de aia nici nu mai crâcni ursul.

Toate acestea se văd şi azi pe Cer. În mijlocul acestor chipuri omul biruitor se vede falnic şi măreţ; iar dracul s-a stâlcit, zgribulindu-se atât de mult, că abea se mai zăreşte. Şi acolo sus, omul tot regele firii este, cum l-a hărăzit Dumnezeu să fie pe pământ, căci chiar şi dracul îi ştie de frică, şi-l ţine de stăpân.

Omul mai are mult până să ajungă la Dumnezeu; însă pentru că i-a ajutat Dumnezeu să învingă şi pe diavol, căci omul nu poate face nici o ispravă fară ajutorul lui Dumnezeu, omul a încredinţat că Dumnezeu tot nu l-a uitat, deşi şi-a îndepărtat Cerul de el; şi că Dumnezeu îl va ajuta pe om, oricând omul se va ruga la Dumnezeu, cu credinţă şi suflet curat.

Drumul pe care a mers omul îl cunoaştem bine, căci se vede bine în nopţile senine şi fără Lună. El se numeşte Calea Laptelui, pentru că a fost albit cu laptele vărsat din găleţele ciobanului: ciobanul, când a avut nevoie de cobiliţa lui ca să lovească pe balaur, din pripă a răsturnat găleţile trăgând cobiliţa repede şi laptele s-a vărsat pe drum, şi a curs, şi a tot curs, împrăştiindu-se pe tot drumul.

LEGENDA PLOII

 

 O legendă antică grecească despre modul cum a ajuns ploaia pe pământ și ființele umane au reușit să cunoască când se va pogorî asupra lor. 

Potrivit legendei, cu foarte mult timp în urmă, oamenii nu aveau nevoie de soare sau ploaie, întrucât zeii le dăruiau toate plantele de care aveau nevoie pentru a mânca. Muritorii nu se rugau nicicând pentru nimic, deoarece orice își doreau le era oferit de zei. 

După un timp, Zeus a fost iritat de această situație, de faptul că ființele umane luau totul de-a gata, așa că a hotărât să pedepsească omenirea supunând-o unei foamete. În primii ani de secetă, oamenii au recurs la hrana pusă deoparte, dar, apoi, au început să cadă pradă îngrijorării, ba chiar disperării!  

Au trecut astfel cinci ani de înfometare, așa că muritorii au pornit să se închine zeilor. Drept urmare, Zeus i-a iertat și le-a dat ploaie. 

Inițial, totul părea să fie în regulă, însă deoarece ființele umane nu puteau anticipa când va ploua, nu știau când era necesar să-și depoziteze apa. Prometeu, sprijinitorul umanității, i-a spus fratelui său, Epimeteus, "Te alături mie în a face ceva astfel încât omul să poată ști când va sosi ploaia?" Cam în silă,  Epimeteus s-a angajat să-și ajute fratele. Prometeu s-a gândit, și s-a tot gândit, până i s-a ivit ideea de a fi creat în cer un semn de vestire a ploii. 

 El a zărit un miel, și s-a decis să-i folosească lâna în acest scop. A jupuit lâna mielului și a păstrat-o până când Zeus urma să trimită o ploaie spre pământ. Atunci a aruncat blana mielului spre cer, zămislind astfel norii,  ca o semnalare a apariției ploii. 

LEGENDA APEI

 

Se povesteste ca demult, in vremuri indepartate, apa  nu era un element cum este astazi ci o făptură.

 Intr-un regat de la Miazazi a existat un imparat si o imparateasa care isi doreau tare mult un copil. Dupa ani buni de incercari, un intelept i-a oferit imparatesei o licoare magica si aceasta ramase grea. Dupa noua luni se nascu o fetita, careia i-au spus Purity, caci era esenta vietii lor. Ursitoarele au invaluit-o cu daruri nenumarate: sa aiba ochii limpezi ca cerul senin, piele catifelata ca trandafirii, rasul sa-i fie crsitalin, mersul ca un zbor prelug, sufletul sa-i fie curat ca o raza de soare in zori. Purity era iubita si rasfatata de toti oamenii regatului pentru puritatea ei. Toti isi doreau sa-i fie in preajma, sa o aiba alaturi: era o oaza de relaxare, de energie, un exemplu de curatenie sufleteasca. O lebada alba, diafana, un fulg alb ce plutea peste toate grijile, ea stia sa aduca un zambet de incantare pe toate fetele.mireasaPurity putea sa transforme tristetea in fum, necazurile in nori pufosi, imaculati

           A venit si ziua in care s-a indragostit de un tanar print, chipes si viteaz. A imbracat rochia vaporoasa de mireasa si astepta cu nerabdare iubitul. Acesta a sosit si i-a oferit in dar un buchet imaculat de trandafiri albi si i-a aratat inelele pe care erau gravate numele lor. In clipa aceea insa, a aparut un capcaun si awhiterapit-o pe frumoasa Purity, inchizand-o intr-o temnita rece, urmand sa-i devina el sot. Trei zile si trei nopti a stat infrigurata asteptandu-si iubitul, sperand sa fie salvata de cruzimea capcaunului. Trei zile s-a rugat pentru dragostea ei pura, pentru sufletul pereche.

Tu, cerule nesfarsit , imprumuta-mi din  seninatatea ta si fa-ma nevazuta, sa ma pot inalta spre zenit, scapa-mi din aceasta teminita intunecoasa. – cerul ramase de neclintit.

     Tu, soare arzator, transforma-ma intr-o raza fierbinte sa ma pot strecura printre gratii si sa imi incalzesc trupul inghetat. – soarele ramase de neclintit.

      Tu, vantule nebunule, preschimba-ma intr-o adiere usoara sa imi pot lua zborul din acest ungher intunecat – vantul ramase de neclintit.

     Tu, pamantule roditorule, sparge-ma in mii de tandari, transforma-m ain colb sa plutesc departe de aceasta pivnita. – pamantul ramase de neclintit.

      Tu, focule purificatorule, arde-mi trupul ostenit si transforma-ma in cenusa, cenusa indragostita de libertate. – focul ramase de neclintit.

     Tu, iubire nesfarsita, imprumuta-mi din puterea ta si ajuta-ma. De nu ma poti elibera, nu ma lasa prada cruzimii capcaunului, nu pot fi mireasa lui…. S-a tot rugat pana  a adormit ….pasare

      Si iata ca toate elementele invocate au tinut sfat, induiosate de suferinta printesei si de bunatatea ei. Asa ca, in ziua nuntii cu capcaunul, inainte ca slujba sa se terminte, printesa a lesinat, un porumbel alb s-a inaltat spre cer iar trupul lui Purity se transforma in apa…. A urlat capcaunul de furie, insa curtenii toti s-au bucurat ca puritatea printesei nu a fost umbrita de un asemenea mostru. Sfatul de taina alesese o alta soarta tinerei: ca apa avea sa ramana esenta vietii, element primordial alaturi de ceapalelalte, avea sa fie in continuare izvor de energie, de relaxare si curatenie. Susurul ei, al apei pure, avea sa incante iar sufletele oamenilor, valurile ei vor fascina cu dansul lor, asa cum facea si Purity odinioara. Cu totii aveau sa se bucure de acum inainte de ea, cu totii o vor purta pe buze si in inimi. Asa va fi mereu  alaturi de iubitul ei, il va dezmierda cu prospetimea ei, ii va pofoli setea nesfarsita de puritate, ii va mangaia picioarele cu valurile domoale, ii va picura stropi de roua pe ploape in zori, ca un sarut pur, neintinat.

       Asa s-a nascut apa, esenta vietii, element primordial. Apa, simbolul puritatii absolute. Legenda mai spune, ca uneori apa ia forme diferite, in functie de cuvintele care sunt rostite in preajma ei, de parca ar intelege tot, semn ca Purity a gasit o modalitate de a comunica cu iubitul ei, cu noi.

Puritate – ploaia calda de vara,  prima raza de soare, dansul norilor, zborul pasarilor,  varful semet al muntilor ce-si rezeama tamplele de nori, prima iubire , rochia  diafana de mireasa, lacrimile de fericire ale viitoarei mamici la auzul batailor inimii pruncului din pantece, ochii de un albastru nesfarsit ca marea, rasul cristalin al bebelusilor, prima baie sfanta, prima impartasanie, ultimul vis.

LEGENDA VÂNTULUI

 După ce Dumnezeu făcu pământul şi-l împodobi cu ape, munţi, păduri şi şesuri, făcu animalele, apoi creă pe om şi se gândea ce mai are de făcut, ca opera lui să fie desăvârşită.

Se coborî într-o zi pe pământ, cu nelipsitul Sfântul Petru, şi începu să cutreiere pământul în lung şi-n lat. Toate erau frumoase, toate erau măreţe, dat atât Dumnezeu, cât şi Sfântul Petru băgară de seamă că le lipseşte ceva.

Apele şedeau încremenite, suprafaţa lor era netedă, parcă era de marmoră; copacii din pădurile cele neumblate şedeau cu frunzele împietrite ca cioplite din piatră; florile cele minunate erau nemişcate, cu tulpinile drepte, privind parcă spre cer. Şi în toată natura era ceva mort, care puse pe Sfinţi pe gânduri.

Atunci Dumnezeu creă vântul!

Şi cum era primăvară, ceva lin şi mângâios se porni, mişcând florile în stânga şi în dreapta, care vrăjite se plecau gingaşe unele spre altele; suprafaţa apelor se încreţi uşor în mii de valuri mititele, care lovindu-se de mal scoteau acel murmur, acel plescăit uşor şi plăcut; tot vântul, strecurându-se printre frunzele nemişcate ale copacilor măreţi, produse acel freamăt, acel susur tainic, care-ţi face impresia că doineşte; aduse de departe, pe aripile lui, ecoul cântecelor de păsărele minunate, frânturi de cântece vesele sau de dor.

Şi aşa trecu primăvara şi vântul fu un copilaş cuminte şi duios, care adia uşor.

Şi veni vara. Vântul mai crescu. Acum îi plăcea să se ia la întrecere cu razele fierbinţi de soare. Când soarele dogorea pe pământ, vântul pornea răcoros şi, la adierea lui, totul parcă prindea puţină viaţă!

Dar şi vara trecu. Şi o dată cu vara, trecură şi anii copilăriei vântului. Acum simţea mai mult. Şi când văzu toamna cu mâna-i nimicitoare, care unde se întindea, usca şi scutura, vântul se mânie tare şi începu să sufle mai cu putere. Nu putea suferi, privind frunzele galbene, florile ofilite, lacurile, care din cauza lipsei de soare nu mai aveau acea lucire argintie, ci erau cenuşii, verzui; când văzu ploile căzând necurmat, nimicind ultimele podoabe ale verii, vântul începu a şuiera tainic. Se strecura trist printre copacii desfrunziţi, pe suprafaţa apelor, în valuri mari şi repezi, împrăştia pretutindeni frunzele şi florile veştejite, se purta ca un copil, pe care prima durere îl doboară.

Dar şi toamna trecu şi după toamnă veni iarna. O! Iarna-l îngrozi pe vânt! Vântul, care în copilărie fusese un copil atât de blând, acum, în a patra epocă a anului, deveni de nerecunoscut.

Într-o dimineaţă, sculându-se, văzu totul acoperit de neaua albă şi rece. Se uită în dreapta, se uită în stânga, dar nu recunoscu nimic, din ce până mai ieri fusese primăvară, vară şi toamnă. Aşa că vântul se crezu că este într-un loc străin şi începu să se vaiete, să geamă, să alerge nebun prin păduri, câmpii, oraşe, îndoind totul în cale, spulberând zăpada, şuierând printre hornuri, zgâlţâind uşile şi ferestrele, strigând cu glas tânguitor florile frumoase, frunzele verzi, păsărelele voioase, apele argintii, seninul cerului albastru, razele calde de soare, şi toate celelalte podoabe ale timpului frumos.

Şi umbla vântul aşa, până ce într-o zi dete de o fată minunată, cu rochia de ghiocei, cu părul din raze de soare, cu ochi albaştri ca cerul de mai. Vântul o cunoscu că este primăvara. Şi luând-o cu el, se întoarseră-mpreună în locurile părăsite. Şi de bucurie, vântul deveni iar blând, mângâietor.

Dacă nu știi să trăiești singur (sursa net)

 Daca nu stii sa traiesti singur si nu poti sa fii fericit cu tine insuti in solitudinea ta, vei avea tendinta sa intri in relatii doar ca sa iti acoperi golurile tale interioare.

Vei avea tendinta sa astepti de la partenerul tau sa te faca fericit, vei plasa in mainile sale responsabilitatea bunastarii tale, iar daca celalalt nu va reusi sa faca asta, frustrarea si certurile vor fi la ordinea zilei.

Ma intristeaza de cate ori vad ca oamenii stau in relatii disfunctionale si chiar toxice doar pentru a nu fi singuri. Nu le place de fapt de partenerul lor, nu il respecta sau chiar il dispretuiesc uneori, insa nu renunta la el datorita diferitelor "avantaje" pe care le ofera acea relatie: siguranta materiala, dorinta de aliniere la cerintele sociale, imposibilitatea de a sta singuri, obisnuinta s.a.m.d. 

In viziunea mea, merita sa iti investesti energia intr-o relatie doar atunci cand il iubesti si il accepti pe partenerul tau asa cum este el, fara sa simti dorinta sa-l manipulezi sau sa-l santajezi emotional si sa nu te folosesti de el ca sa-ti satisfaci nevoile tale egoiste.

O relatie reprezinta "cireasa de pe tort", nu este tortul. Pentru a avea o relatie armonioasa si implinita, prima data este necesar ca tu sa-ti construiesti singur tortul vietii tale si sa poti sa fii bine cu sau fara cireasa de pe el. 

Daca nu stiai pana acum, iti spun ca exista relatii frumoase si functionale, fara prea mult efort :).

Insa pentru asta este necesar sa te cunosti, sa iti creezi singur o viata de care sa fii mandru si multumit, si abia apoi sa intri intr-o relatie de care nu ai "nevoie", insa care poate sa iti desavarseasca fericirea si bucuria de a trai.

LEGENDA ZAMBILEI

 

Intr-o legenda antica, se spune ca Hyacinthus era tovarasul preferat al lui Apollo si ca era iubit de catre Zephyr, Vantul de Vest. Intr-o zi, pe cand Apollo si Hyacinthus se intreceau in aruncarea discului, Zephyr, care privea de departe competitia, a devenit extrem de gelos datorita frumusetii si tineretii lui Hyacinthus. Atunci cand a ajuns randul lui Apollo sa arunce discul, Zephyr l-a deviat cu o suflare inspre capul lui Hyacinthus. Ingrozit, Apollo a incercat sa opreasca sangele care se scurgea din rana prietenului sau. Era, insa, prea tarziu, iar atunci cand Hyacinthus a murit, sangele sau varsat pe pamant s-a transformat intr-o floare care ii poarta numele pana in ziua de azi, hiacintul sau zambila. Apollo a asezat trupul tovarasului sau pe bolta cereasca, sub forma unei constelatii.

Florile de zambila (hiacint) erau dedicate lui Apollo, zeul soarelui si al artelor. De aceea, ele sunt un simbol al "jocurilor si sporturilor," dar si al grabei , indraznelii sau semetiei.

Intr-o alta legenda se spune ca floarea de hiacint (zambila) a rasarit din sangele lui Ajax, a carui infrangere de catre Ulysses in disputa legata de armele lui Achilles, l-a aruncat intr-o stare de nebunie. Orbit de de furie, Ajax a omorat toate oile armatei grecesti, luandu-le drept inamicii sai, iar atunci cand si-a dat seama ce facuse, s-a sinucis, din sangele lui aparand o floare rosie, purtand initialele sale, "ai."

Zambila albastra semnifica constanta, stabilitatea (in dragoste), iar cea rosie sau roza simbolizeaza  natura jucausa a unei persoane. Atunci cand primesti in dar o zambila purpurie de la un prieten sau iubit(a) cu care tocmai ai avut o cearta, floarea constitue un simbol insemnand:"Imi pare rau. Te rog, iarta-ma." Zambila alba semnifica "dragalasenie si frumusete netainuita/neascunsa" sau mesajul "Ma voi ruga pentru tine,"  in timp ce zambila galbena este un insemn al geloziei.