După ce Dumnezeu făcu pământul şi-l împodobi cu ape, munţi, păduri şi şesuri, făcu animalele, apoi creă pe om şi se gândea ce mai are de făcut, ca opera lui să fie desăvârşită.
Se coborî într-o zi pe pământ, cu nelipsitul Sfântul Petru, şi începu să cutreiere pământul în lung şi-n lat. Toate erau frumoase, toate erau măreţe, dat atât Dumnezeu, cât şi Sfântul Petru băgară de seamă că le lipseşte ceva.
Apele şedeau încremenite, suprafaţa lor era netedă, parcă era de marmoră; copacii din pădurile cele neumblate şedeau cu frunzele împietrite ca cioplite din piatră; florile cele minunate erau nemişcate, cu tulpinile drepte, privind parcă spre cer. Şi în toată natura era ceva mort, care puse pe Sfinţi pe gânduri.
Atunci Dumnezeu creă vântul!
Şi cum era primăvară, ceva lin şi mângâios se porni, mişcând florile în stânga şi în dreapta, care vrăjite se plecau gingaşe unele spre altele; suprafaţa apelor se încreţi uşor în mii de valuri mititele, care lovindu-se de mal scoteau acel murmur, acel plescăit uşor şi plăcut; tot vântul, strecurându-se printre frunzele nemişcate ale copacilor măreţi, produse acel freamăt, acel susur tainic, care-ţi face impresia că doineşte; aduse de departe, pe aripile lui, ecoul cântecelor de păsărele minunate, frânturi de cântece vesele sau de dor.
Şi aşa trecu primăvara şi vântul fu un copilaş cuminte şi duios, care adia uşor.
Şi veni vara. Vântul mai crescu. Acum îi plăcea să se ia la întrecere cu razele fierbinţi de soare. Când soarele dogorea pe pământ, vântul pornea răcoros şi, la adierea lui, totul parcă prindea puţină viaţă!
Dar şi vara trecu. Şi o dată cu vara, trecură şi anii copilăriei vântului. Acum simţea mai mult. Şi când văzu toamna cu mâna-i nimicitoare, care unde se întindea, usca şi scutura, vântul se mânie tare şi începu să sufle mai cu putere. Nu putea suferi, privind frunzele galbene, florile ofilite, lacurile, care din cauza lipsei de soare nu mai aveau acea lucire argintie, ci erau cenuşii, verzui; când văzu ploile căzând necurmat, nimicind ultimele podoabe ale verii, vântul începu a şuiera tainic. Se strecura trist printre copacii desfrunziţi, pe suprafaţa apelor, în valuri mari şi repezi, împrăştia pretutindeni frunzele şi florile veştejite, se purta ca un copil, pe care prima durere îl doboară.
Dar şi toamna trecu şi după toamnă veni iarna. O! Iarna-l îngrozi pe vânt! Vântul, care în copilărie fusese un copil atât de blând, acum, în a patra epocă a anului, deveni de nerecunoscut.
Într-o dimineaţă, sculându-se, văzu totul acoperit de neaua albă şi rece. Se uită în dreapta, se uită în stânga, dar nu recunoscu nimic, din ce până mai ieri fusese primăvară, vară şi toamnă. Aşa că vântul se crezu că este într-un loc străin şi începu să se vaiete, să geamă, să alerge nebun prin păduri, câmpii, oraşe, îndoind totul în cale, spulberând zăpada, şuierând printre hornuri, zgâlţâind uşile şi ferestrele, strigând cu glas tânguitor florile frumoase, frunzele verzi, păsărelele voioase, apele argintii, seninul cerului albastru, razele calde de soare, şi toate celelalte podoabe ale timpului frumos.
Şi umbla vântul aşa, până ce într-o zi dete de o fată minunată, cu rochia de ghiocei, cu părul din raze de soare, cu ochi albaştri ca cerul de mai. Vântul o cunoscu că este primăvara. Şi luând-o cu el, se întoarseră-mpreună în locurile părăsite. Şi de bucurie, vântul deveni iar blând, mângâietor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu