LEGENDA STELELOR

 

La facerea lumii, cerul era foarte aproape de pământ; însă omul cum e nesinchisit din fire, nu şi-a dat seama de această bunătate dumnezească, că nu era puţin lucru pentru om să aibă pe Dumnezeu în preajma lui, ca să-i poată cere sfatul, ca unui bun părinte, ori când avea vreo nevoie.

Nesinchiseala a ajuns aşa de departe, că într-o zi o femeie a aruncat spre cer o cârpă murdărită a unui copil, cârpă cu care era cât pe aci să mânjească Cerul. Şi atunci Dumnezeu s-a supărat foc, şi a depărtat Cerul atât de mult, că nu degeaba zicem noi: «departe cât Cerul de pământ».

Depărtându-se Cerul, căzând această nouă pacoste pe capul bietului om, şi tot din cauza femeii, că de aia-i femeia «poale lungi şi minte scurtă», mai ales că «femeia nu prea-i pricepută decât poate doar la rele», şi gândindu-se că i-ar fi fost foarte de folos poveţele lui Dumnezeu, de cari simţea multă lipsă, a plecat să se ducă la Dumnezeu, urcându-se până la El, sus, în cer.

Ştiind că o să-i fie drumul lung, că de la pământ până la Cer e mult, mult de tot şi că va avea zăbava nu glumă, până s-o întoarce acasă, plecând, omul şi-a luat cu dânsul: carul mare cu patru boi, carul mic, candela din perete, crucea de la biserică, fântâna din răscruci, barda, sfredelul, spiţelnicul, secera, coasa, plugul şi rariţa, dulăul de la târlă, căţelul din curte, cloşca cu pui, scroafa cu purcei, ciobanul de la oi, văcarul de la vaci, vizitiul de la cai, porcarul de la porci şi hora din sat, căci vrea să se arate înaintea lui Dumnezeu ca bun creştin ce era, şi a căutat să-şi ia şi cele trebuincioase la drum, să aibă de toate; şi nici să nu fie singur la drum, să mai aibă omul cu cine schimba o vorbă, pe atât de amar de cale şi să aibă şi pe cine să-i fie în ajutor la vreo nevoie.

Apoi luă şi grâu şi porumb de semănat ca intrând în câmpiile întinse ale Cerului, să are şi să semene, când o să i se isprăvească merindele, şi să aştepte până s-or coace roadele, ca secerând grâul şi culegând porumbul să-şi facă merinde, să aibă cu ce-şi urma calea mai departe.
 
Aşa şi făcu omul şi a mers şi a tot mers astfel mult timp până către mijlocul drumului sub Cer. Aici însă îi ieşi înaintea Ucigă-l Crucea.

    - Unde te duci?
    - Nu-i treaba ta.
    - Pe cine cauţi?
    - Cată-ţi de drum şi cară-te mai iute.
    - Eşti un arţăgos.
    - Ba tu eşti un viclean şi-un rău.

Şi cu "tu eşti", " ba tu eşti" se luară zdravăn la ceartă.
Diavolul scoase atunci din traista lui: balaurul şi şarpele năprasnic, ursul, scorpia blestemată, calul furios, căpăţâna de om, şi pe toate le azvârli împrejurul omului ca să-l înspăimânte.

Omul însă nu se înspăimântă şi fără să-şi piardă cumpătul, că doar românul nu se sperie cu una cu două, se încăieră la luptă vitejeşte cu dracul; atât de vitejeşte că dintr-un fleac de trânteală se făcu sub Cer o vijelie mare, că şi azi durează acolo sus, şi va dura în veci acea vijelie, pe care noi o numim «vântul turbat», pentru că orice zburătoare ajunge până la acest vânt turbează pe loc şi cade jos moartă; şi orice lighioană mănâncă din ea, turbează şi ea.

În toiul luptei omului cu dracul, căţelul, deşi mic dar vânjos nevoie mare şi rău de mama focului, se repezi la cal ca să-l muşte; şi calul încolţit de căţel, când mai văzu şi pe dulăul de la târlă că vine în urma căţelului, îi trecură furiile pe loc şi o croi la fugă.

Ciobanul de la oi zdrobi capul balaurului cu cobiliţa. Văcarul puse pe goană pe şarpe cu ajutorul horii, şi zvârcolelile fugii şarpelui se văd şi azi pe Cer; iar vizitiul zdrobi căpăţâna cu barda.

Scorpia care-şi întindea ghearele spre om, vrând să vină în ajutorul dracului, când văzu că omul răpune pe drac, înfuriindu-se îi ţâşni sânge din ochi; şi de blestemată şi rea ce e, înţepeni cu ghearele întinse, plesnind fierea în ea de atâta necaz.

Numai boii de la carul mare nu s-au purtat bine, căci s-au speriat de urs şi au cârmit proţapul, boul de la hăis cârmind spre cea. Dar şi ursul îngheţă de frică, când îl văzu pe om cum stâlcise pe drac, şi doar dracul era lângă urs; şi vedea bine ursul că şi lui are să-i vină rândul acuş-acuş, de aia nici nu mai crâcni ursul.

Toate acestea se văd şi azi pe Cer. În mijlocul acestor chipuri omul biruitor se vede falnic şi măreţ; iar dracul s-a stâlcit, zgribulindu-se atât de mult, că abea se mai zăreşte. Şi acolo sus, omul tot regele firii este, cum l-a hărăzit Dumnezeu să fie pe pământ, căci chiar şi dracul îi ştie de frică, şi-l ţine de stăpân.

Omul mai are mult până să ajungă la Dumnezeu; însă pentru că i-a ajutat Dumnezeu să învingă şi pe diavol, căci omul nu poate face nici o ispravă fară ajutorul lui Dumnezeu, omul a încredinţat că Dumnezeu tot nu l-a uitat, deşi şi-a îndepărtat Cerul de el; şi că Dumnezeu îl va ajuta pe om, oricând omul se va ruga la Dumnezeu, cu credinţă şi suflet curat.

Drumul pe care a mers omul îl cunoaştem bine, căci se vede bine în nopţile senine şi fără Lună. El se numeşte Calea Laptelui, pentru că a fost albit cu laptele vărsat din găleţele ciobanului: ciobanul, când a avut nevoie de cobiliţa lui ca să lovească pe balaur, din pripă a răsturnat găleţile trăgând cobiliţa repede şi laptele s-a vărsat pe drum, şi a curs, şi a tot curs, împrăştiindu-se pe tot drumul.