Ştefan-Vodă avea o fată mută, dar frumoasă de nu i-ai fi găsit pereche în cuprinsul pământului. Domnului nu-i mergea mâncarea la inimă şi odihna în oase, de amărât ce era. A întrebat el de lume, s-a sfătuit cu vracii şi cu toţi cărturarii timpului, dar n-a dat de leacul muţeniei.
La urmă, aşa într-un amurgit de vară, vine la domn o babă, aşa de bătrână, deşi gâdila pieptul cu nasul, de încovoiată, şi-l povăţuieşte să cheme pe Soare la masă şi să-l cinstească după toate rânduielile cuvenite feţelor strălucite. După ospăţ, când toţi ar fi în toane bune, să trimită fata şi să cerşească o sărutare de la craiul zilei, că numaidecât odrasla lui dragă are să prindă la grai.
Voievodul, îmbucurat, pune la cale mare pregătire. Pe capul stăpânitorului era însa un blestem. Cum se făcu, că Piază- Rea aude de gândurile domnului şi, ca să-i încurce dezlegarea, aleargă fuga în răcorile întunecoase dinspre Lună-răsare şi o găseşte pe stăpâna nopţii bocindu-se de necredinţa Soarelui. Ea se văieta că n-are parte de bărbat, că nu pricepe de ce fuge de dânsa şi o lasă să alerge ca o dezmetică în urmă şi zicea tânguios:
“Mai bine mă făcea maică-mea muritoare, că tot aş fi avut parte de soţ, dar nu zână, cu pletele învălvătăiate de lumină şi cu sufletul întunecat şi umed ca o peşteră neumblată.”
Piază-Rea prinde la nădejde şi cu întorsături meşteşugite de vorbă, îngână către Lună:
“Până acum tot se cheamă că ai avut bărbat, de aci încolo, te lasă de tot, că el se însoară cu fata lui Ştefan, stăpânul pământului. Iată, chiar deseară li-i nunta.”
Doamna-Nopţilor, pe aci să turbe. Îşi aprinde argintul din faţă şi fulgerând de răzvrătire, se jură pe strălucirea ei, că are să nimicească vlăstarul îndrăzneţului voievod. În noaptea ospăţului, Luna s-a dosit după sprânceana codrilor vecini, pândind să-şi zărescă duşmanca, pentru ca s-o zdrobească.
Soarele, un făt-frumos cu plete de lumină, chefuia cu vodă şi cu toată curtea. Când, pe la sfârşit, intră în sală fata domnului, împodobită ca o primăvară caldă. Cade ea în genunchi la picioarele Soarelui şi-i cere o gură, de mântuire. Luna, furioasă, se ridica turbată peste straja codrilor negri, aruncându-se într-un brâu tremurat de lumină şi pătrunde pe fereastra palatului. A căzut peste faţa rugătoare a fetei ca o ploaie de blestem şi i-a topit chipul în floare galbenă.
Cu toţii s-au îngrozit de turbarea nedreaptă a Lunii. Bătrânul voievod, cu faţa îndurerată de obidă, prinde a spune stăpânei rătăcite a întunericului tot jarul înlăcrimatului său suflet. Luna, neîncrezătoare, sta rece şi fulgerătoare. Mesenii boceau şi ei povestea tristă a odraslei fără noroc.
Soarele, întărâtat, îşi prinde nevasta de belşugul înstufat al razelor şi-i face vânt pe fereastră, de o înnămoleşte departe, în valurile norilor. După aceea, ia pe palmă copila înflorită a temutului stăpân pământean şi o sădeşte în grădină, printre celelalte podoabe, ca s-o aibă îndeaproape spre mângâiere. De atunci, „floarea-soarelui”, cu faţa ei galbenă şi înfiorată de durere, îşi întoarce vecinic chipul întristat, înspre strălucirea craiului zilei, cerşitorându-şi sărutarea mântuitoare.
O altă variantă:
O veche și frumoasă legendă ne spune că, demult, un împărat avea o fată mândră și frumoasă, dar mută și, trist și îndurerat, el a căutat în toată împărăția un leac pentru muțenia copilei. A chemat toți vracii, dar nimeni nu știa ce să facă însă, o bătrână a venit într-o seară la curte și a spus că știe leacul: să-l invite la masă împărătească pe mândrul Soare, iar când petrecerea va fi în toi și toată lumea va fi bine dispusă, se va dansa și se va cânta, fata să se ducă să ia Soarele la dans și să-i ceară o sărutare. Iar această sărutare o va vindeca de muțenie, a mai spus bătrâna. Când a auzit acestea, împăratul parcă a reînviat și, cu multă speranță, a început pregătirile de ospăț. Dar, vrăjitoarea cea rea a auzit despre toate acestea și s-a dus la mândra Lună să îi spună că fiica împăratului se va căsători cu Soarele.
Intotdeauna, vara, când Soarele răsare, floarea ridică privirea-n zare și se uită-n depărtare... în sus, către mândrul Soare!
Plină de invidie și supărare, Luna a jurat că se va răzbuna pe împărat... Ea, care-l iubea atât de mult pe Soare, vedea cum îl pierdea din cauza unei simple muritoare, așa că, s-a ascuns într-un codru iar, când petrecerea a început, a prins momentul când fata a întors obrazul către Soare pentru a fi sărutată... Atunci, Luna a preschimbat chipul bietei fete într-o floare. Împăratul și toți mesenii i-au spus povestea adevărată și faptul că fata nu avea nevoie decât de o sărutare, dar Luna nu a crezut și a rămas de neînduplecat. Fata a rămas o floare, pe care Soarele a sădit-o într-o grădină, dându-i numele lui. De atunci, în fiecare vară, când Soarele răsare, floarea își ridică chipul trist, cerșind parcă o sărutare... atunci vând vine seara și apare Luna, floarea își lasă chipul către pământ, strângându-și petalele.
Floarea soarelui se întoarce după soare și „urmărește lumina”. Te-ai întrebat vreodată ce se întâmplă în zilele înnorate sau ploioase, când soarele e acoperit complet de nori?!? ...Este o întrebare interesantă pentru că tot ce se întâmplă acum cu aceste flori care se întorc una spre cealaltă, pentru a-și împărtăși energiile.
Dumnezeu a creat o natură perfectă! Hai să urmăm exemplul florii soarelui, să o aplicăm și în viața noastră, să ne ajutăm și să susținem unii pe alții! Dumnezeu prin Natură are atât de multe să ne învețe!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu