Dupa cum se stie, salamandrele sint amfibii cu coada. Karel Capek a descris salamandrele ca pe niste animale fantastice care ies din ocean pe uscat si incearca sa nimiceasca omenirea (romanul Razboiul cu salamandrele). Legendele vechi vorbesc despre salamandre ca despre niste spirite ale focului. Acest fapt ne apropie de ceea ce vom expune mai jos. Numeroase letopisete, cronici istorice si chiar jurnale personale care s-au pastrat din timpul Evului Mediu vorbesc despre oameni-salamandra, oameni care nu ard in foc...
Cu voia lui Dumnezeu
Marturii despre existenta oamenilor-salamandra exista foarte multe, mai ales in materialele despre procesele de judecata a vrajitorilor, slugile fortelor intunericului. Aici insa este greu sa spunem ce este adevarat si ce este fals - unele dintre marturii au fost facute sub tortura, iar citeodata documentele oficiale se intocmeau pe baza unor dovezi indoielnice.
Distrugerea slugilor raului se poate face doar printr-un singur mijloc - arderea pe rug. Insa, spre spaima inchizitorilor, unii dintre cei condamnati la arderea pe rug se dovedeau a fi oameni-salamandra. Atunci sfintii parinti anuntau ca salvarea miraculoasa este o reparare a unui verdict incorect fata de voia lui Dumnezeu, iar cel care iesea din foc nevatamat era socotit un dar invaluit in voia lui Dumnezeu.
Inchizitorii ii exterminau cu osirdie pe vrajitori - ca urmare, multe dintre calitatile uimitoare din punct de vedere genetic au disparut fara urma. Au disparut in flacari cei care din intimplare sau din prea multa credulitate si-au demonstrat capacitatile neobisnuite: talentul de vindecator, clarviziunea, levitatia... De departe, toti acestia s-au dovedit insensibili la actiunea unei temperaturi ridicate.
In perioade de timp mai apropiate de zilele noastre oamenii-salamandra au stirnit interesul medicilor, teologilor, etnografilor, chiar al reprezentantilor sectelor secrete, al cautatorilor de senzatii tari. Noi va propunem spre lectura citeva asemenea exemple care s-au pastrat in unele documente oficiale.
Rene a mostenit darul de la mama sa
Nenorocirea a venit in familia contelui de Vallombres cind fiica sa, Rene, a implinit 6 ani. In acest moment a murit pe neasteptate sotia sa.
Contele a rugat-o pe regina Maria de Medici sa o ia pe orfana printre apropiatii sai de la curte si sa o educe in spiritul supunerii si al cuminteniei.
De Vallombres apartinea uneia dintre familiile de nobili si de aceea regina a fost de acord. Cuminte, linistita si ascultatoare, desteapta mai mult decit ai fi zis dupa virsta, micuta Rene s-a facut iubita imediat la curte.
Adesea doamnele de la curte se ocupau cu brodatul in fata caminului incins. La un moment dat uneia i-a cazut de pe genunchi o bucata de matase care a fost cuprinsa de flacari. Femeia nu a avut timp nici macar sa tipe. Rene, care statea la picioarele ei, s-a ridicat, a bagat o mina in foc si a scos de acolo bucata de matase care nu arsese in intregime. Nu te-ai ars? - a intrebat-o cu teama si uimire in acelasi timp stapina. Fetita a dat doar din cap si i-a aratat miinile - acestea erau reci, nici macar nu se inrosisera. Focul nu atinsese nici macar marginile brodate ale minecilor.
In curind au uitat cu totii de acest eveniment. Mai tirziu insa s-a petrecut inca o intimplare stranie. In timpul Postului Mare, doamnele de la curte mergeau zilnic la manastirea dominicanilor. Intr-o seara intorcindu-se de la slujba, femeile au auzit un tipat strident care razbatea tocmai din camera de oaspeti. Toata lumea s-a indreptat intr-acolo. In fata ochilor le-a aparut o priveliste sinistra: linga camin, sprijinindu-se de perete, statea micuta contesa de Vallombres. Capul si umerii erau cuprinsi de flacari, iar ea dormea linistita. Strigatele de groaza ale femeilor si ale slugilor care alergau in toate partile au trezit-o pe Rene. Vazindu-le, ea s-a ridicat si a spus speriata: Iertati-ma, doamnelor, am adormit si nu am venit la slujba!. Dupa care a inceput sa plinga... Au examinat-o pe contesa pe toate partile, insa nici pielea, nici parul, nici rochia din atlaz nu patisera nimic din cauza focului. Nimeni nu stia ce sa creada...
Pentru orice eventualitate un preot i-a citit lui Rene o rugaciune si a stropit-o cu apa sfintita. Daca fata nu ar fi apartinut unei familii aristocrate, s-ar fi mers pina acolo incit ar fi fost invinuita de vrajitorie. Pentru a evita orice alte neplaceri, Maria de Medici a hotarit sa o trimita pe fata inapoi la tatal ei.
Cel care a insotit-o pe Rene pina acasa i-a povestit contelui despre ce s-a intimplat. Insa de Vallombres nu s-a mirat deloc - se pare ca un asemenea dar neobisnuit avea si raposata lui sotie. Intr-una dintre cronicile vechi se amintea despre faptul ca strabunica contesei putea sa stea mult timp in foc... Cu toate acestea familia nu a vrut sa afiseze in societate capacitatile neobisnuite ale femeilor din acest neam aristocratic. Ca si mama ei, Rene nu a trait foarte mult. La 22 de ani ea s-a casatorit, iar dupa citeva luni a murit de ciuma, nereusind din pacate sa lase urmasi...
Viata si suferintele Sfintului Mucenic Policarp
Sfintul Policarp s-a nascut in Smirna (Asia Mica), in timpul apostolilor (secolele I-II d.Hr.). A fost orfan, educat de o vaduva careia i s-a facut mila de el. Cind a crescut, ea i-a incredintat tot ceea ce avea in casa. Tinarul Policarp era foarte milostiv cu cei saraci, carora le dadea piine, ulei si orice alte alimente gasea in camara. Clevetitorii l-au denuntat vaduvei atunci cind aceasta era iesita cu trasura in oras. Pina la intoarcerea ei, Policarp l-a implorat pe Dumnezeu, iar acesta a umplut camara cu tot felul de bucate.
La moartea celei care i-a purtat de grija, Policarp a impartit averea ei orfanilor si saracilor, iar viata si-a inchinat-o lecturii cartilor sfinte, slujirii bolnavilor si batrinilor.
In Smirna era atunci episcop Sfintul Vukol, care l-a facut pe cucernicul si inteleptul Policarp propovaduitorul Cuvintului lui Dumnezeu. Pe el l-au cunoscut si l-au iubit Apostolul Pavel, Ioan Gura de Aur, el a fost ucenicul si continuatorul lor.
Cind Sfintul Vukol s-a apropiat de ceasul mortii, a lasat episcopia Sfintului Policarp. Sfintul Policarp a facut multe minuni, a tamaduit pe multa lume, a salvat orasul de la un incendiu groaznic. In timpul unei secete groaznice l-a rugat pe Dumnezeu sa dea ploaie, facind astfel sa rodeasca pamintul. In timpul lui Marcus Aureliu (161-180) in Asia crestinii erau crunt persecutati. Ii bateau, le rupeau oasele, incheieturile, le scoteau venele, ii puneau in genunchi pe pietre ascutite, ii dadeau ca hrana animalelor. Garzile l-au luat pe Sfintul Policarp si l-au dus la judecata. Gindeste-te la batrinetea ta si indeparteaza-te de Hristos!, i-a spus judecatorul. De 86 de ani ii slujesc Domnului, cum as putea sa-l hulesc acum? Te voi da de mincare fiarelor salbatice. Esti liber sa faci ce vrei, insa eu nu-mi voi schimba credinta. O sa te ard pe rug. Vrei sa ma sperii cu focul, dar tu nu stii oare ca in focul nestins vor arde toti pacatosii in vecii vecilor. Fa ceea ce vrei sa faci!, i-a raspuns Sfintul Policarp.
Judecatorul a poruncit sa se spuna poporului ca Policarp isi sustine in continuare credinta. Paginii si iudeii au cerut ca acesta sa fie ars de viu. Au fost pregatite multe lemne si uscaturi. Sfintul Policarp si-a scos hainele si cizmele. Calaii au pregatit fiare si cuie ca sa-l tintuiasca de stilp. Nu trebuie sa ma tintuiti de stilp, a spus sfintul. Cel care m-a inzestrat cu rabdare, imi va da si curajul de a nu ma misca din loc. Calaii nu l-au tintuit, ci numai l-au legat. Sfintul Policarp i-a adresat o rugaciune fierbinte Domnului. A stat in mijlocul flacarilor, dar acestea nu s-au atins de el. Paginii au cerut ca unul dintre calai sa-l strapunga pe mucenic cu sulita prin flacari. Asta s-a si intimplat, iar din rani a curs singe care, spre uimirea celor prezenti, a stins focul. Iudeii au strigat la judecator sa nu dea corpul crestinilor. Acesta a poruncit unei straji sa mai aduca lemne si numai atunci corpul sfintului mucenic, sufletul caruia de mult se urcase la Domnul, a ars.
Mii de oameni au vazut ca trupul Sfintului Policarp nu a fost atins de flacarile puternice. Se pare ca el a fost protejat de o aura, care a disparut insa o data cu moartea prin sulita a mucenicului.
Ioana d’Arc - o posibila salamandra
In Franta, mult timp a circulat o poveste despre faptul ca renumita Ioana d’Arc a fost salamandra - si tocmai de aceea, iara nu din cauza singelui ei regal, pe rug a fost arsa o alta fata care semana cu ea. Depre salvarea Fecioarei din Orleans s-au scris multe lucrari stiintifice, bine argumentate, care afirma faptul ca Ioana a fost vazuta in viata dupa presupusa ardere pe rug.
Tiganusul isi tinea miinile in foc pentru bani
Aceste intimplari au avut loc la sfirsitul anilor ’20 in Donbas. Era un orasel poluat, prafuit, pentru ca aici se gasea un mare combinat metalurgic.
Pe strada principala se gasea o piata foarte mare, unde vara si toamna se vindeau foarte multe fructe. Alaturi de piata in fiecare seara se organizau dansuri, iar ziua dadea spectacole un circ - tiganii cu un urs care dansa, un chinez jongler si inghititor de sabii, iar atractia programului era un tigan care trecea prin foc.
Un baiat slab, de 12-14 ani, cu o vesta pe care erau cusute margele, cu miinile si pieptul gol, aparea insotit de tatal sau, un barbat tinar si inalt. Intotdeauna avea loc un ritual: doua tiganci grase adunau in centrul cercului orice gunoi care putea sa arda, lemne si uscaturi si aprindeau focul. Tatal striga cit putea de tare: Acum veti vedea curajul si puterea tiganeasca! Acum el (arata baiatul) va tine o mina in foc. Si mergea printre oamenii strinsi acolo cu o palarie in mina, aduna in ea banii, promitind sa-i inapoieze daca baiatul nu va rezista cit multimea va numara pina la 20. Palaria se umplea repede nu numai cu maruntis, ci si cu bani mai mari pentru acea vreme. Citiva tigani stateau pe marginea cercului pentru a-i tine pe spectatori la distanta. Tatal le propunea cetatenilor sa incerce focul ca sa nu creada ca este vreo minciuna. Din multime ieseau niste barbati solizi, foarte asemanatori cazacilor din ilustratiile la operele lui Gogol, apropiau cu teama mina de foc, o trageau repede inapoi, scuipau pe degete si dadeau din cap: Este adevarat! Baiatul se aseza in genunchi si baga mina in flacari. Tiganul striga tare: Unu!, iar multimea continua. Se auzeau tipete speriate: Oh, Doamne! Ce face? Nu se poate asa ceva! Barbatii le certau pe femei, iar acestea taceau. Cind ajungeau cu numaratoarea la 20, baiatul se indeparta de foc si reprezentatia se incheia. Tatal copilului se indeparta de multime, tinind strins la piept palaria cu banii. Se spune ca dupa a doua reprezentatie un politist a adus un medic de la un spital aflat in apropiere. Acesta a examinat jertfa, nu a gasit nici o rana si s-a retras ridicind din umeri. Tiganii nu s-au impotrivit deloc examinarii... Nu au existat nici un fel de explicatii a ceea ce s-a intimplat. In cercurile intelectualitatii locului se vorbea chiar de o hipnoza in masa. Oamenii nu puteau sa-si explice cum reuseau tiganii sa le atraga atentia. Unii spuneau chiar ca baiatul putea sa stea si o zi cu mina intr-o solutie concentrata de sare.
Poporul se aduna in fiecare zi sperind ca poate intr-o zi tiganusul nu va mai rezista flacarilor si va fi ranit. La una dintre reprezentatii cineva din multime a strigat: Sa bage in foc si cealalta mina!. Tiganusul s-a uitat la tatal sau si fara sa se ridice din genunchi s-a apropiat si mai mult de foc si a bagat si a doua mina. Limbile de foc ii atingeau fata, pieptul neacoperit si parul. Nu este nevoie! Nu trebuie!, strigau in cor femeile. Tatal i-a spus ceva baiatului, care s-a miscat putin si a lasat in foc doar mina dreapta. Numaratoarea a continuat: 15... 20!. Spectatorii, ca de obicei, au inceput sa aplaude cu putere. Cind tiganusul a trecut pe linga ei, se inghesuiau sa fie cit mai aproape, asteptindu-se sa-i vada parul si sprincenele pirlite. Dar nici pe corpul sau, nici pe haine nu se vedea vreo o urma a focului... O hipnoza in masa? Vrajitorie? Mai mult decit orice, aceasta este una dintre manifestarile fenomenului salamandrei - capacitatea de a rezista la o temperatura foarte ridicata fara a pati nimic.
Maria a scapat nevatamata din loja de flacari
La 100 de ani dupa moartea lui Rene de Vallombres, intr-un micut sat din Franta traia o fata simpla, Maria Sonne. Vesti despre darul ei neobisnuit de salamandra au circulat citiva ani la Paris, dar nimeni nu a luat-o in serios. La un moment dat insa, Ludovic XV, auzind despre pastorita stranie, s-a interesat de ea, le-a poruncit slujitorilor sa o caute si sa o aduca la el. Pe Maria au adus-o la Paris la 12 mai 1731, iar o comisie alcatuita din teologi, medici si cercetatori a supus-o unui experiment neobisnuit. Intr-una dintre marile sali ale Sorbonei, pe podeaua din piatra, au aprins un foc din 15 lemne de stejar. Dupa cum scrie un martor al acestui eveniment, focul era atit de puternic incit puteai frige un bou acolo. La o distanta de citiva metri de foc au asezat fotolii in care au stat martorii - profesori de la Sorbona, episcopul Parisului cu o suita de fete sfinte si primarul orasului insotit de consilieri. Maria, o fata de 17 ani, nu prea inalta, slabuta, cu parul ciufulit, imbracata intr-o camasa alba lunga, s-a inclinat in fata adunarii atit de alese si s-a intins deasupra lemnelor incinse pe un pat special construit - niste bare din metal, care se sprijineau pe doi stilpi din fier. Flacarile i-au cuprins repede corpul. Asistenta a scos strigate de teama, dar in curind le-a fost clar tuturor ca focul nu ii face nimic Mariei. Fata a stat asa aproape 40 de minute, schimbindu-si din cind in cind pozitia. In procesul-verbal care s-a intocmit imediat dupa experiment este scris: Tot timpul a avut ochii inchisi si parea ca doarme. Cercetatorii nu au putut sa intrerupa experienta, asteptind decizia cavalerului Angulemski, care era ocupat cu cei de la curte. In cele din urma au hotarit sa o lase pe Maria sa-si paraseasca loja din flacari. Aceasta s-a ridicat, s-a inclinat din nou in fata asistentei.
Medicii si doamnele de la curte au examinat-o imediat. Toti au fost de acord ca focul nu i-a afectat in nici un fel corpul, iar parul, sprincenele si genele nu erau nici macar pirlite. Chiar si camasa a ramas neatinsa. Uimirea cercetatorilor a fost extraordinara. Teologii au explicat: De ea a avut grija mina lui Dumnezeu, pentru ca ea este fara pacat.
Fata-salamandra putea sa ia in mina obiecte din fier incinse pina cind deveneau rosii, putea sa-si toarne in palma otel incins si chiar sa-si apropie buzele de el. Insa in acelasi timp surorile Mariei povesteau cum, la un moment dat, cind pregateau sapun de casa acesteia i-a sarit o picatura de grasime fierbinte pe picior - Maria a tipat foarte tare, iar pe piele i-a aparut o pata rosie. Ce s-a mai intimplat cu aceasta uimitoare fata nu se stie. La putin timp de la experimentul de la Sorbona, ea impreuna cu familia au disparut din satul natal. Unii spuneau ca Papa Benedict al XIII-lea a hotarit sa o ascunda pe fata, pentru ca faptele ei puteau umbri minunile din Evanghelie. Altii spuneau in soapta ca adeptii diavolului au atras-o de partea lor.
Italianul care a facut baie intr-un cazan cu lesie
L-a chemat Bruno Cassioli, a trait in secolul al XVIII-lea la Padova, a studiat Dreptul la universitate. In scrierile contemporanilor se vorbeste despre faptul ca Bruno era absolut insensibil la foc, apa si grasime fierbinte. Ranile facute de o arma nu reprezentau pentru el nici un pericol - marginile lor se stringeau repede si peste un minut pe pielea baiatului nu mai era nici o urma. La un moment dat Cassioli a mers impreuna cu colegii sai studenti intr-o fabrica de facut sapun. Pe neasteptate, el si-a scos hainele si a sarit intr-un cazan mare cu grasime si lesie fierbinte. A stat acolo aproape patru ore, aducindu-l la disperare pe patronul fabricii, care a chemat autoritatile de teama sa nu fie acuzat de crima, povesteste un martor.
Studentii l-au linistit pe patronul fabricii explicindu-i ca este o gluma si ca prietenul lor nu va pati nimic grav din cauza grasimii fierbinti. La vederea garzilor baiatul a iesit din cazan si a inceput sa se stearga cu un prosop mare. Vrind sa-l ajute, un prieten al lui Bruno s-a atins de el si s-a ars.
Baiatului din piatra ii placea de asemenea sa-si distreze prietenii bind apa clocotita, imediat ce aceasta era luata de pe foc. La un moment dat a mincat dintr-o inghititura o bucata de unt topit, iar dupa aceea le-a aratat prietenilor limba si gitul, care nici macar nu se inrosisera. Aventurile lui Bruno au distrat si au uimit aproape doi ani Padova, creind intrigi in sufletul catolicilor, pentru ca baiatul din piatra nu putea fi invinuit de magie neagra: mergea destul de des la biserica, se ruga, tinea post, incerca sa se apropie de teologie. Dar din cauza elanului tineresc nu putea sa renunte la demonstratiile capacitatilor sale neobisnuite. La un moment dat insa, rectorul, pierzindu-si rabdarea, i-a poruncit uimitorului sportiv sa nu mai apara pe holurile universitatii. Bruno a plecat in Germania si cu asta se termina orice marturii despre el.
Ce putem spune in incheiere despre fenomenul salamandrei
Judecind dupa tot ceea ce s-a expus aici, putem concluziona ca acesti oameni-salamandra sint aparati de un oarecare cimp care rezista la temperaturi ridicate, o aura de protectie permanenta, o structura termoizolanta.
Cum a aparut acest cimp? Cum se poate transmite el genetic de la parinti la copii? Este oare acesta un rezultat al unor mutatii genetice sau o relicva a unui trecut indepartat? Sau, dupa cum considera unii specialisti, un dar de la extraterestri? Nu putem sti daca vom afla vreodata raspunsul la aceste intrebari.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu