„Regina găseşte «Luceafărul» o proastă imitatatie din Alecsandri, limba şi versurile rele (creer regal)“
Elisabeta, prima regină a României, a rămas cunoscută în istorie mai ales pentru preocupările sale literare, sub pseudonimul Carmen Sylva.
Ambiţiile ei scriitoriceşti au adus-o în faţa lui Eminescu, la care a căutat apreciere şi înţelegere. Poetul nu i-a răspuns decât cu compasiune. La rândul ei, regina i-a tradus opera în limbi străine, dar n-a înţeles-o şi n-a apreciat-o la adevărata ei valoare.
O relaţie destinată eşecului de la prima vedere.
Pe 30 octombrie 1882, poetul Mihai Eminescu se afla într-o situaţie pe care o găsea inconfortabilă. Purta un frac împrumutat, căci situaţia lui materială şi conjuncturile sociale nu îl îndemnaseră vreodată să-şi cumpere unul, şi era dus, mai mult cu forţa, de prietenul Titu Maiorescu prin holurile Palatului Cotroceni pentru a se întâlni cu regina Elisabeta.
Culisele acestei întâlniri nu sunt greu de desluşit: regina era o patroană a artiştilor români, îi sprijinea cum putea dacă-i intrau în graţii, avea fler în a recunoaşte frumosul şi graţia chiar şi când acestea ieşeau din tiparele vremii. Se ştiau toate aceste lucruri. Titu Maiorescu, junimist, apropiat al reginei şi prieten al lui Eminescu, s-a gândit că marele poet român ar putea beneficia de sprijinul regal.
Şi nu a fost nevoie decât ca Elisabeta să-şi manifeste o dată interesul pentru opera lui Eminescu pentru ca întâlnirea să fie programată.
Eminescu s-a lăsat convins cu greu. Spunea că-i e groază de publicitatea aceasta gratuită, că lui nu îi pasă decât de aprecierilor câtorva oameni. În plus, erau binecunoscute opiniile sale antidinastice. Până la urmă a cedat, s-a dus la palat.
„Ar fi mai bine să nu fie publicată“
Regina Elisabeta l-a primit cu multă amabilitate şi prietenie. L-a servit cu ceai şi a încercat să poarte o conversaţie.
Mărturiile acelei întrevederi au arătat, însă, că mai mult a vorbit Maiorescu. Chiar şi aşa, interesul reginei a fost pentru poet, dar el nu a făcut niciun efort să-i intre sub piele. Ba dimpotrivă.
Când Elisabeta i-a lăudat opera, poetul n-a făcut decât să ridice din umeri şi să spună, cu tristeţe în voce: „Versurile se desprind de noi ca frunzele moarte de pe copaci“. O ironie poetică, dar asta n-a împiedicat-o pe regină să continue conversaţia.
La un moment dat, Elisabeta i-a arătat o poezie compusă de ea, rugându-l să o citească şi să spună cum o găseşte.
După ce a citit, marele poet i-a răspuns scurt şi sincer : „Maiestate ! În forma actuală, cred că ar fi mai bine să nu fie publicată“.
A urmat un schimb de replici anecdotic, a cărui veridicitate nu e clară, însă oamenilor le-a plăcut cum sună din coadă.
Aşteptând laudele cu care era obişnuită de apropiaţii săi şi cu orgoliul rănit, Elisabeta i-ar fi replicat cu apel la poziţia ei de suverană: „Uiţi că vorbeşti cu regina României ?“. „Da, dar nu cu regina poeziei“, i-ar fi zis şi Eminescu.
„Mă compătimi pentru că nu cunoşteam îndeajuns Moldova“
Era clar pentru regina Elisabeta că nu avea sorţi să se împrietenească vreun pic cu poetul. N-a mai insistat. Sfârşitul întâlnirii a lăsat-o uşor dezamăgită. Însă pe Eminescu l-a determinat să-i reproşeze, plin de amărăciune, lui Maiorescu că „l-a dat în spectacol“.
În amintirea lui Maiorescu, în schimb, nu avusese loc nimic ieşit din comun:
„L-am văzut pe Eminescu la palat păstrând aceeaşi încântătoare simplitate ca-n viaţa de toate zilele“, a notat el în urma tărăşeniei.
Elisabeta a făcut, în însemnările ei, o descriere detaliată a acestei întâlniri, păstrând lui Eminescu gânduri pline de candoare: „Eminescu ne părea neliniştit şi răvăşit, ca venind dintr-o altă lume, tenebros, el îmi amintea de Manfred şi de Faus, de chipurile palide şi răvăşite ale marilor romantici. Degetele-i erau lungi şi îngheţate, obrajii brăzdaţi de riduri albăstrui, gura foarte expresivă, cu buze fine, îi traducea toate emoţiile.
Eminescu se amuza deşirând fraze şi sonorităţi verbale. (...) Mă compătimi pentru că nu cunoşteam îndeajuns Moldova lui natală. În toată viaţa mea, el a rămas pentru mine imaginea Poetului însuşi, nici a celui blestemat, nici a celui inspirat, ci a acelui poet aruncat dezorientat pe pământ, nemaiştiind cum să regăsească aici comorile pe care le poseda. (...) Mi-am dat foarte bine seama că din tot ce i-am oferit în timpul vizitei, ceaşca de ceai pe care i-am servit-o eu însămi a fost singurul lucru care i-a făcut plăcere, ceva ce semăna cu sentimentul unui zeu servit de-o muritoare“.
Despre arta poetică şi liniştea interioară
Într-adevăr, Eminescu avusese fler în critica dură făcută creaţiilor literare ale Elisabetei. Nu erau lucrări de geniu, dar erau lucrări apreciate în epocă, atât în România, cât şi în străinătate.
Regina Elisabeta începuse să cocheteze cu literatura şi din pasiune, dar şi din nevoie, căci aşa găsea o cale de a mai rotunji veniturile, având în vedere că dinastia română era una dintre cele mai sărace din Europa. Şi-a ales pseudonimul Carmen Sylva, tradus din latină „Cântecul pădurii“, la îndemnul regelui Carol I, pentru a-şi delimita activitatea literară de postura de suverană.
Însă cel care a încurajat-o cel mai mult să scrie – poezie, proză, teatru şi traduceri – a fost Vasile Alecsandri.
„Deşi trecusem deja de 30 de ani, n-aveam nici cea mai mică noţiune clară despre arta poetică. Cel mai bine am învăţat-o traducând“, mărturisea regina, care s-a preocupat mult de traducerea în româneşte a unor lucrări străine importante.
A debutat în poezie în 1878, într-un periodic din Germania, iar în anul următor deja a publicat primul său volum de poezii. O activitate impresionant de bogată a avut în 1882, când a publicat şase volume, atât în germană, cât şi în franceză, precum şi traduceri.
„Când îmi vine o idee, indiferent că vreau sau nu, trebuie să mi-o exprim şi s-o strecor în versurile mele; doar cu acest preţ îmi regăsesc liniştea“, explica regina verva sa artistică.
Şi a fost prolifică regina: a scris peste 40 de volume în întreaga sa carieră literară.
„O proastă imitaţie din Alecsandri“
În călătoriile sale literare, Elisabeta s-a mai intersectat cu opera lui Mihai Eminescu.
De pildă, în 1881, alături de Mite Kremnitz, scriitoare, domnişoară de onoare la Curte, cumnata lui Maiorescu şi apropiată a lui Eminescu, regina a tradus în germană 21 dintre poeziile lui.
A rămas, în schimb, acea distanţă de apreciere a valorii reale a operei sale, aşa cum reieşea dintr-o însemnare, din 1883, a Liviei Maiorescu, şi ea domnişoară de onoare a reginei:
„Regina găseşte «Luceafărul» o proastă imitaţie din Alecsandri, limba şi versurile rele (creer regal)“.
Prin Mite Kremnitz, Eminescu a avut o a doua întâlnire cu regina, însă sub auspicii complet diferite.
S-a întâmplat în 1884, la sfârşitul lunii martie, după ce poetul s-a întors din Italia, forţat de moartea tatălui său şi sinuciderea fratelui mai mare, Neculai.
„L-am dus pe Eminescu la Regina, care-l îmbărbătă din toată inima; el însă era foarte liniştit cu ea, ca şi cu mine, însă speranţa că bucuria noastră caldă din cauza restabilirii sale l-ar însenina nu se îndeplini“, nota în memoriile sale Mite Kremnitz.
Cum nici această întâlnire nu a fost prea de impact, ajutorul venit din partea suveranilor pentru Eminescu a venit târziu, în 1888, sub forma unei rente viagere de 250 de lei. Era deja prea târziu, căci poetul era internat la sanatoriu şi avea să mai trăiască numai un an.
Carmen Sylva avea ceva genial într-însa. A fost o sfântă binefăcătoare. Dispreţuia pompa şi tot ce era practic şi interesat.
„O înfocată nietzscheeană“
În ciuda acestei relaţii nereuşite cu Eminescu, regina Elisabeta a rămas în conştiinţa publică o mare ocrotitoare a artiştilor. Printre cei care au beneficiat de sprijinul său necondiţionat s-au numărat, în principal, pictorul Nicolae Grigorescu şi compozitorul George Enescu.
Pe Enescu, de exemplu, Elisabeta l-a cunoscut în martie 1898, i-a fost adus la Curte de către Martha Bibescu. De atunci înainte, Enescu a rămas pentru Elisabeta „copilul meu de suflet“. În fiecare vară, era invitat la Sinaia, unde adesea cânta împreună cu regina.
George Enescu a lăsat un portret amplu al reginei Elisabeta, în care o numeşte sfântă şi o creionează în cele mai calde culori: „[Regina Elisabeta] dăruia tot ce avea, despuindu-se de toate bunurile şi săvârşind toate mărinimiile. Şi eu am beneficiat de această dărnicie şi bunătate. Printre altele, mi-a dăruit partitura autografă a mai multor compoziţii pentru orgă ale lui J. Frohberger, din epoca lui Johann Sebastian Bach. (...) De asemenea, scriitoarea mi-a dedicat cartea Ei «Soare şi Evanghelu», adresând-o «copilului sufletesc» al Ei, adică mie, cel prea nevrednic.
Nu mai vorbesc de scrisorile ce le am de la Ea, adevărate călăuziri sufleteşti. Le bătea singură la maşină. În fiecare vară eram invitat la Castelul Peleş. Făceam muzică dimineţile de la 11 la 1, iar după-mesele de la 5 la 7. (...)
Uneori, şi picta în salonul de muzică, dar de obicei lucra în atelier faimoasele-i Evanghelii, împodobite cu atâta devoţiune şi migală. M-a pictat şi pe mine, sub chipul unui înger, într-una din Evanghelii.
Capetele le lua după cei din jurul Ei. Carmen Sylva avea ceva genial într-însa. A fost o sfântă binefăcătoare. Dispreţuia pompa şi tot ce era practic şi interesat. (...)
În concepţia-i etică, Regina era o înfocată nietzscheeană. Credea în supraom, atribuindu-i însă o bunătate creştină, care era a inimii Ei. Pentru mine, ea a fost o prezenţă supraomenească, o fiinţă cu nimb, depărtată de oamenii obişnuiţi, revărsând numai lumină şi bunătate“.
Domnişoarele reginei, cu onoarea pătată
Cand Eminescu o întâlnea pe regină la Cotroceni, un alt eveniment a tulburat apele la Curte, stârnind şi mai mult indignarea poetului.
Incidentul i l-a povestit Veronicăi Micle, într-o scrisoare din 1882:
„Să-ţi povestesc ceva neauzit – ca semn de demoralizaţie adâncă, care a pătruns în societatea noastră greco-bulgară. Curtea regală e un adevărat... oţel. Toată lumea se-ntreabă ce s-a-ntâmplat la Sinaia. Garda de acolo a prins pe secretarul legaţiunii belgice ieşind noaptea pe fereastră de la domnişoarele de... onoare. În sfârşit... Regele şi Regina... n-au aflat nimic. Radu Mehail depeşează însă Regelui o telegramă cifrată prin care-l anunţă de tot ce se petrece la Curte. Adjutanţii M. Sale împreună cu domnişoarele trăiau toţi în concubinaj. Regele are însă obicei de-a pune tocmai pe aceste domnişoare să-i descifreze depeşele. Din nefericire pentru ele, toate plecaseră în pădure cu galanţii lor, nu era decât regina acasă. Regina se pune de descifrează însăşi depeşa şi-şi pune mâinile-n cap. În sfârşit, regele şi regina pleacă în pădure, la pavilionul de vânătoare, şi găsesc?... Întreaga companie de domnişoare de onoare lucrată ca după comandă de întreaga companie de adjutanţi. Scandal! Se zice că toţi adjutanţii şi toate domnişoarele vor fi daţi afară...“.
Rendez-vous-uri la mănăstire
Incidentul relatat de Mihai Eminescu a devenit cu atât mai scandalos, în condiţiile în care era bine cunoscut în epocă protocolul milităresc impus de regele Carol I la palat. Şi, ca orice bârfă bună, povestea nu a rămas în spatele uşilor închise. Ecouri s-au risipit până peste hotare, pătând imaginea Curţii, provocând supărări mari reginei şi furie regelui, care, în încercarea de a drege situaţia, s-a văzut nevoit să lase la o parte problemele ţării şi să găsească soluţii pentru amorezaţi.
Totuşi, cum au început aventurile lor nocturne la palat ? Povestea începe în toamna anului 1882. Din dorinţa regelui Carol I de a consolida relaţii cu Regatul Belgiei, la reşedinţa regală din incinta Mănăstirii Sinaia, au fost găzduiţi doi diplomaţi belgieni – Jules Jooris, ministrul rezident al Belgiei la Bucureşti încă din 1880, şi secretarul său, Paul Guillaume.
Cei doi delegaţi sunt descrişi de Carol I într-una dintre corespondenţele sale personale.
Guillaume îi făcuse o impresie bună şi-l vedea drept „un tânăr fermecător cu maniere elegante“, pe când superiorul său era caracterizat drept un individ antipatic, cu „maniere extrem de proaste“: avusese impertinenţa de a o înghionti pe regină şi de a scoate limba la el.
De cealaltă parte, cele două protagoniste feminine din suita reginei Elisabeta, proveneau din familii din înalta societate.
Lucia Ghica, „moldoveancă mărunţică, cu păr negru şi ochi albaştri, de o graţie desăvârşită“, era fiica lui Alexandru Ghica, al doilea fiu al lui Grigore Ghica, fost domn al Ţării Româneşti.
Pe regină o mai însoţea, încă din 1878, şi Eufrosina Grădişteanu, „foarte frumoasă şi impunătoare“, era fiica lui Emanoil Grădişteanu, preşedinte al Curţii de Conturi.
Dragoste şi pedeapsă
Odată instalaţi la palat, privirile lor se intersectează şi se înfiripă rapid două poveşti de amor.
Cei doi diplomaţi calcă peste orice rigoare impusă de protocol şi au randez-vous-uri cu domnişoarele de la Curte.
Dragostea lor pe furiş e dată-n vileag, însă, într-una dintre nopţile din octombrie, când garda de la mănăstire îl prinde pe Guillaume în timp ce ieşea pe fereastră din camera domnişoarelor.
Carol I demarează o anchetă, în care află dedesubturile telenovelei: că avuseseră loc trei astfel de întâlniri, că ministrul delegat de obicei se retrăgea mai devreme, pe când Guillaume părăsea încăperea în amurg, precum şi că cei doi bărbaţi le aduceau şampanie domnişoarelor.
Carol I a pus piciorul în prag, după ce scandalul a trecut dincolo de gardurile Curţii şi a ajuns în presa internaţională, din pricina lui Jooris, care se mândrea cu aventurile de la palat.
Regele le-a concediat pe domnişoare şi i-a impus lui Guillaume să se căsătorească cu Eufrosina Grădişteanu, partenera „pe care a compromis-o prin vizitele sale“, după cum scria în corespondenţa personală regele, potrivit volumului „Carol I corespondenţa personală (1878-1912)“.
Ceea ce s-a şi întâmplat. Un an mai târziu, cei doi s-au căsătorit la Bucureşti, după care au părăsit ţara. În acelaşi an, au avut un băiat, Gustave, care, în 1928, va deveni ambasador al Belgiei la Bucureşti.
Jooris a încearcat şi el să-şi spele păcatele. A publicat, în februarie 1883, în Belgia, broşura „România în faţa Conferinţei de la Londra“, în care susţinea drepturile românilor.
Gestul l-a încântat pe Carol I, care intervine pe lângă regele Leopold al Belgiei, pentru ca „cele întâmplate de la Sinaia să nu-i afecteze cariera“.
Cât despre partenera sa, domnişoara Lucia Ghica are o nouă aventură cu Nicolae Vlădoianu, aghiotant regal la Curte, în urma căreia rămâne însărcinată. Regele o trimite la familiei ei în Cernăuţi, iar Vlădoianu e concediat.
„El era de fier, auster, simplu, sobru. Ea era pătimaşă, fantezistă, schimbătoare“
„E sigur superioară sub raportul cunoaşterii lumii, a ştiinţei. Ea e drăguţă, plăcută şi fizionomia ei arată bunătatea inimii sale. E foarte cultă şi chiar excepţional de bine înzestrată. Prinţesa excelează şi în cunoaşterea limbilor. Ea vorbeşte la perfecţie franceza şi engleza. Instrucţia ei e, cum s-ar zice, universală“, îi scria, în 1869, prinţul Carol Anton fiului său, principele Carol al României, care îşi căuta o soţie pentru a-i sta alături pe tron.
Elisabeth Ottilie Luise zu Wied avea 26 de ani, vârstă înaintată pentru o fată nemăritată în acele vremuri, iar toate peţitoarele îşi pierduseră speranţa că se mai poate face ceva pentru ea.
Era un caz dificil, aparte.
Regina Victoria a Angliei încercase să o căsătorească cu doi dintre băieţii săi, însă niciunul nu se arătase interesat de această perspectivă.
Elisabeta era o fire artistică şi visătoare, în ciuda educaţiei austere de care avusese parte.
Atmosfera în palatul de la Neuwied era sumbră: copiii nu aveau voie să vorbească neîntrebaţi, erau educaţi cu cravaşa când greşeau, la masă nu se mânca decât pâine neagră şi nu se bea vin.
Elisabeta îşi amintea, în memorii, că odată guvernanta a pedepsit-o pentru că greşise scrierea unui cuvânt, punând-o într-un sac, pe care l-a legat la gură şi a aşezat-o în mijlocul casei, să o vadă toată lumea.
După toate aceste greutăţi, a apărut prinţul Carol, pe care îl cunoscuse fugitiv în Berlin cu opt ani în urmă. Logodna a avut loc la Köln, iar cererea în căsătorie a venit pe neaşteptate, la fel şi răspunsul.
„Mă interesa mult prinţul, ale cărui fapte le găseam îndrăzneţe şi a cărui hotărâre de a se jertfi pentru un popor tânăr mi se părea cavalerească şi nobilă. (...) Mă îmbrăcai în grabă cu o rochie nouă de tot şi foarte frumoasă: o fustă albastră, iar pe deasupra o rochie de mătase albă cu flori mici, decoltată în patru colţuri“, reţinea viitoarea regină în memorii.
Întâlnirea celor doi urma să aibă loc la un concert la Clarei Schumann. Nu s-au mai dus. Carol a rămas la Köln numai o oră şi jumătate, timp în care a cerut-o de soţie la părinţi, iar ea a acceptat.
„O jumătate de oră mai târziu, principele a urcat în budoarul nostru. Mi-a sărutat mâna, iar eu am lipit buzele tremurânde de fruntea lui aplecată. El şi-a dat seama atunci că este acceptat ca logodnic“, continua Elisabeta în memorii.
Cei doi s-au căsătorit pe 15 noiembrie 1869, iar trei zile mai târziu şi-au început traiul în România.
„Toată bucuria mea“
Primii ani în România au fost grei pentru cuplul princiar, problemele politice erau nesfârşite. În tot acest tumult, li s-a întâmplat însă şi bucuria ca, în 1870, să li se nască Maria, unicul lor copil.
„Acest copil fermecător este toată bucuria mea“, îi scria Carol tatălui său.
La rândul ei, Elisabeta era fascinată de copilă. Îşi nota aproape toate expresiile ei caraghioase, pe care le încărca ea de poezie, că-i era dragă: „Mamă, aş vrea să călăresc odată pe o stea“ sau „Mamă, soreşte cerul!“.
Numai că fericirea Elisabetei şi a lui Carol a fost curmată brusc patru ani mai târziu, când micuţa Itty, cum o alintau, s-a îmbolnăvit de scarlatină.
Prinţesa Maria a murit pe 9 aprilie 1874, în ziua Paştelui ortodox, la Castelul Peleş.
Agonia începuse cu aproape o săptămână înainte. Copila avea friguri puternice şi, curând, s-au adeverit bănuielile medicilor: contractase scarlatină, ceea ce era foarte uşor, având în vedere că în Capitală era o epidemie gravă, iar fetiţa obişnuia să se joace cu toţi copiii din azilele pe care le vizita alături de mama sa.
Starea ei s-a agravat treptat până pe 8 aprilie, când, la ora 23.00, părinţii au fost chemaţi să-i stea la căpătâi. În toiul nopţii, Maria şi-a anunţat părinţii, cu glas stins: „Dacă mă culc, adorm şi nu mă mai trezesc“. În zori, s-a constatat decesul.
Două firi deosebite
Moartea copilei a produs o răceală în cuplul regal, însă fiecare a suferit în tăcere.
„Am învăţat să mergem unul pe lângă celălalt fără o vorbă“, scria Elisabeta.
Regina spunea şi că în următorii ani, a rămas însărcinată de şaptesprezece sau optsprezece ori, însă nu a putut ţine niciuna dintre sarcini.
Şi treptat, cu speranţele ruinate, s-a refugiat în literatură şi în operele de caritate.
„Căsătoria noastră nu a fost una din dragoste, ci bazată pe un devotament reciproc, pe îndatorire şi pe o dorinţă fierbinte de a face întotdeauna tot ce ne stă în putinţă unul pentru celălalt, dar şi pentru poporul peste care domnea soţul meu“, caracteriza ea relaţia cu regele Carol.
Însă o descriere mai amănunţită a primilor regi ai României a făcut-o regina Maria în jurnal: „Nu se pot închipui două firi mai deosebite decât a lui şi a reginei. El era de fier, auster, simplu, sobru în vorbire, gusturi, obiceiuri, aproape un călugăr, în fond. Ea era pătimaşă, fantezistă, schimbătoare, mereu cu capul în nori, nepricepută la a judeca oamenii, teribil de sensibilă la orice măgulire, impulsivă, generoasă, cu inima deschisă, cu un discurs poetic înflorit, lipsită cu desăvârşire de simţul ridicolului, cu suflet de Backfisch, cum sun germanii, care nu mai ieşise din anii exaltărilor tinereşti înflăcărate“.
Prima „mamă a răniţilor“
Curând, însă, a izbucnit Războiul de Independenţă. Elisabeta s-a preocupat atunci de organizarea sistemului medical şi s-a implicat în crearea serviciului de ambulanţă, ajutată în principal de generalul Davila, inspector al serviciului sanitar.
Cartier general a fost chiar Sala Tronului din Bucureşti, o sală uriaşă în care au început să forfotească, printre răniţi, femei simple şi din familii boiereşti.
Pe lângă aceasta, cu bani primiţi de la câteva case princiare germane, Elisabeta a dispus construirea, la Cotroceni, a două barăci pentru răniţi, fiecare cu capacitatea de o sută de paturi.
În perioada războiului, regina nu a realizat numai vizite de consolare în spitalele de campanie, ci a participat şi la pansări şi operaţii, fără să se întrebe din ce tabără face parte rănitul.
„Nu trebuie decât să intri într-un spital de campanie pentru ca noţiunea de «duşman» să devină un nonsens“, spunea ea. După război, când a devenit prima regină a românilor, Elisabeta s-a dedicat şi mai mult acţiunilor caritabile.
În 1879, a înfiinţat Instituţiunea surorilor de caritate, ca parte a efortului de modernizare a sistemului medical românesc.
În 1893, a fost fondată Societatea Regina Elisabeta, care trata gratuit peste 17.000 de bolnavi anual şi distribuia medicamente săracilor.
Însă, probabil că proiectul său de suflet a fost Azilul orbilor „Regina Elisabeta“, fondat pe 1 august 1909, pe strada Vatra Luminoasă din Bucureşti.
Într-o scrisoare către premierul Ionel Brătianu, regina spunea: „În via dorinţă de a veni în ajutorul orbilor, am luat acum câţiva ani iniţiativa de a înfiinţa un azil menit a le da adăpost statornic deprinzându-i în acelaşi timp la o muncă folositoare. Sunt încredinţată că acest aşezământ va răspunde şi în viitor menirei sale umanitare şi că deapururea infirmii se vor bucura într-însul de o adevarată alinare“. Instituţia încă funcţionează, cu acelaşi obiectiv, de a-i ajuta şi de a oferi educaţie celor cu deficienţe de vedere.
„S-a îndurat cerul s-o ia dintre noi“
După moartea lui Carol I, în 1914, regina a trăit mai mult izolată, la Curtea de Argeş.
Elisabeta a murit pe 2 martie 1916, după ce a contractat o gripă puternică, la începutul lunii februarie. Gripa s-a complicat, regina a făcut pneumonie şi nimeni n-a mai putut face nimic pentru ea. Regina Elisabeta n-a mai apucat să trăiască să vadă România intrată în Primul Război Mondial.
Iar regina Maria, chiar în prima zi în care ţara s-a dus la luptă, şi-a amintit de ea: „Biata noastră mătuşă a murit ! S-a îndurat cerul s-o ia dintre noi ca să nu vadă ce va urma. (...) Ea era de părere că doar germanii au dreptul să câştige, să existe, pentru că e rândul lor să conducă lumea, sunt poporul ales etc.“.
Însă după campania dezastruoasă din 1916, cu guvernul retras la Iaşi, Nicolae Ioga onora memoria reginei Elisabeta, la un an de la moartea sa, într-o notă mult mai sumbră: „Soţia primului rege al României, care odihneşte acum pe pământ ocupat de duşmani, nu va avea drapelul ţării şi nici soldaţii care să dea onorul la mormântul său... Se vor auzi acolo doar tunurile trupelor germane, strălucirea căştilor învingătorilor şi săbiile care vor da onorul abia de se vor şters de sângele românesc pe care suverana ţării noastre l-a ocrotit cu milă maternă în Războiul de Independenţă“.
Vinovată de a fi protejat dragostea necondiţionată
Regina Elisabeta nu s-a implicat niciodată în afacerile politice, nici ea n-a vrut şi nici Carol I n-ar fi încuviinţat.
Însă a iscat, la un moment dat, un scandal teribil în Casa Regală.
S-a făcut părtaşă la protejarea unei idile nesăbuite între domnişoara ei de onoare, Elena Văcărescu – pe care o invitase în suita regală în 1888 şi de care era de nedespărţit, considerând-o ca pe o fiică – şi principele moştenitor Ferdinand. Povestea celor doi a început cât se poate de firesc. Ea era frumoasă şi de o inteligenţă sclipitoare, el – departe de Germania, de familie şi de prieteni, într-o ţară necunoscută şi ţinut în frâu de un unchi mult prea sever.
Întâlnirile repetate, în jurul reginei Elisabeta, i-au apropiat din ce în ce mai mult. Însă clipa îndrăgostirii lor a fost consemnată ca atare:
„Familia regală cu principele moştenitor Ferdinand şi toţi curtenii şi doamnele de onoare au fost în escursiune în judeţul Muscel. Au vizitat Rucărul, defileul Dâmbovicioarei, au intrat în peşteră şi au ieşit la Pajura. Dar în această călătorie, printre brazi, mesteacăni şi anini s-a născut o dragoste. Principele moştenitor s-a înamorat de d-şoara Elena Văcărescu, doamna de onoare a Reginei Elisabeta. Dragostea a fost înconjurată de regină. Regina, uitând că măritişurile şi însurătorile celor destinaţi să poarte Coroana şi sceptrul se fac sub controlul raţiunii politice, a susţinut căsătoria din dragoste a celor doi tineri care se iubeau“, nota Constantin Bacalbaşa, în volumul „Bucureştii de altădată“, despre dragostea născută în primăvara lui 1891.
În bibliotecă, de faţă cu regina
Suflet sensibil şi fire visătoare, Elisabeta n-a văzut chestiunea dragostei dintre cei doi pragmatic, aşa cum puncta Bacalbaşa. Nu, regina i-a ascuns, i-a protejat, le-a fost complice.
Ba chiar, în acelaşi an, după câteva luni de iubire înflăcărată, Ferdinand şi Elena Văcărescu s-au logodit, în biblioteca palatului regal, cu consimţământul Elisabetei.
Când Ferdinand i-a dat de veste regelui că s-a logodit cu Elena Văcărescu, Carol I s-a înfuriat teribil.
Însă tot Elisabeta a reuşit să-l împace, să-l convingă că o căsătorie în afara castei, dar cu o fată româncă, nu ar face decât să apropie casa regală de poporul român.
„Rasa puţin degenerată a Hohenzollernilor, fiindcă e veche, regenerată cu un vlăstar dintr-o rasă mai tânără şi mai viguroasă va da urmaşi plini de viaţă dinastiei“, i-ar fi explicat atunci Elisabeta regelui, conform celor scrise de Bacalbaşa.
Mai de neînduplecat decât regele Carol I a fost, totuşi, Consiliul de Miniştri, susţinut şi de poziţia ziarelor şi a partidelor din ţară. S-a invocat Constituţia, care spunea că o căsătorie regală trebuie să fie cu o prinţesă străină, din motive politice. Regele s-a răzgândit, aşadar.
Numai Elisabeta a mai insistat pe lângă premierul Lascăr Catargiu: „La stăruinţele reginei, Lascăr Catargiu a răspuns: «Maiestate, aiasta nu se poate!».
Faţă de stăruinţele reginei care punea înainte ca argument înflăcăratul amor al principelui şi teama ca prinţul să nu aleagă o soluţie disperată, Lascăr Catargiu a răspuns: «Eu, Maiestate, nu spun că prinţul nu poate lua în căsătorie pe d-şoara Văcărescu, o poate lua, însă în cazul aista trebuie să rămâie simplu particuler»“, consemna Bacalbaşa încheierea oricărei discuţii pentru o posibilă căsătorie.
Cine-i de vină
Opinia publică a considerat-o vinovată pe regină, care, se spunea, călcase în picioare dorinţele ţării.
În aceste condiţii, Carol I a hotărât o perioadă de exil pentru cei implicaţi: Elena Văcărescu a plecat la Paris pentru totdeauna, iar regina Elisabeta s-a dus la mama ei, la Neuwied, în Germania, unde a petrecut doi ani.
După această întâmplare, Elisabeta s-a îmbolnăvit, iar vreo doi ani mai mult a zăcut în pat sau a fost transportată cu ajutorul unui jilţ cu roţi.
Ferdinand a fost trimis într-o călătorie europeană, prin Germania, Belgia, Olanda, în care şi-a întâlnit viitoarea soţie, pe Maria de Edinburgh.
Peste ani, regina Maria, logodită cu Ferdinand în 1892, a povestit în jurnalul ei despre o conversaţie pe care a avut-o cu Elisabeta, de la care a vrut să afle de ce a susţinut acel legământ: „Îşi dăduse seama că tânărul nepot care li se trimisese avea o fire timidă, nehotărâtă, şovăielnică şi o personalitate încă neformată. Imaginaţia ei (n.r. – a Elenei Văcărescu) de poetă, dragostea ei pentru natură, ajutate de insinuările pricepute ale unei tinere ambiţioase, i-au sădit în minte un plan: tânărul trebuia să se căsătorească cu o femeie înfocată de la miazăzi, cu o femeie brunetă, cu pasiuni intense, de altă rasă decât a lui – trebuia să-şi amestece sângele regal, prea subţiat, cu cel al fiicei unei ţări tinere“.
