Ultima poezie scrisă în agonie de Adrian Păunescu

 

Ultima poezie scrisă în agonie de Adrian Păunescu și

transmisă în e-mail unui amic din diaspora pe 4.11.2010:

Eu recunosc ca am făcut greșeala

De a slavi prea mult conducătorul

Făcând-i ode și îndemnând chiar sala (să cânte):

Partidul, Ceaușescu și Poporul.

Dar nu uitați că tot eu sunt cel care

L-am criticat și-am insuflat dorința

De libertate, bunăstare și schimbare

Subtil, necenzurându-mi conștiința.

Am făcut și mult bine-n stânga-n dreapta

Atât cât s-a putut, fără să-mi pese

Periclitându-mi starea, familia și casa

Dar toate s-au uitat și-s fapte șterse.

De-aceea spun că ultima dorință

Să mă iertați de v-am greșit vreodată

Și-mi fac adânc proces de conștiință

Căci nu e om pe lume fără pată.

As vrea ca să rămân în mintea voastră

Doar un poet ce și-a iubit mult țara

Ce a descoperit și șlefuit talente

Ce-au scormonit prin inimi cu chitara.

Trecutul mi-l asum și nu mi-e teamă

Nici nu mi-a fost, nu-mi este, n-o să-mi fie

Nu m-am dezis de clasa proletară

Și am simțit că am o datorie,

De a stârni în mintea tuturora

Și mai ales în suflete de tineri

Că nu suntem o țară oarecare

Și-avem destin măreț și vom fi liberi.

Când noi cântam în sălile-arhipline

Și recitam pe voci de milioane

Visam la Marea noastră Românie

Și vă-ndemnam: Treceți batalioane!

Un dor aș mai fi-avut, dar ce păcat

Că n-am putut opri din cale vremea

Să văd autostradă prin Carpați

Din Chișinău-Arad cu via Țebea.

Sunt unii care mă lovesc și-acuma

Când m-am urcat la ceruri, ce oroare!

Cuvinte grele-aruncă, nesimțire

Și toți vor ca să cadă în picioare.

Eu vă privesc de-aici de sus, cu milă

Aș vrea să fiți mai buni, dar nu se poate

Se răsucește Ștefan în morminte

De-atâta ură, pizmă, nedreptate.

Îmi este jenă, silă….chiar mă bucur

Că am plecat de-acolo, dar mă doare

Când vad valori, talente, caractere

Ce-și fac familiile peste hotare.

Ce să vă spun, românii mei de bine

Ce-aveți sfială, bun simț și onoare

Poporul nostru-i cel mai bun din lume!

Nu lăsați țara călcată în picioare.

Nu plecați capul, țineți pieptu-n față

Cu fruntea sus, să n-o coboare nimeni

Să vă clădiți cu toții altă viață

Mesaj către românii de pretutindeni!

Să iei aminte țara mea de suflet

Ia atitudine și dă răul afară

Unde s-a dus Grânarul Europei

Banala țară-industrial-agrară.

Să iei aminte țara mea de glorii

Cu patimă îți spun din neființă

Clădește-ți viitorul pe trei sfinte

Pe muncă, educație, credință.

În timp ce vă îmbărbătez de-aicea

Din ceruri și din sfere tutelare

Văd iarăși vorbe grele prin ziare

Pe forumuri, pe la televizoare.

N-am omorât pe nimeni niciodată

Nici când murim nu ni se mai dă pace

La toți găsiți cusururi și reproșuri

Nu mai lăsați pe nimeni să se-mpace.

Nu-mi stă în caracter, dar mă doboară

Limbaju-ascuns al poeziei mele

Mă rog să piară din această țară

Oamenii falși și clica de lichele.