La peste cincizeci de ani (sursa net)

La peste cincizeci de ani nu mai suporți  constrângerile.

Nu suporți sutienul prea strâmt, cinele forțate cu cumnata care îți verifică praful din colțuri, tocuri înalte și zâmbete circumcizante.

La peste cincizeci de ani nu (mai) ai nicio dorință de a mai dovedi ceva.

Ești ceea ce ești: lucrurile pe care le-ai făcut și lucrurile pe care încă vrei să le faci. Dacă altora le place, bine; altfel, îți este egal. 

La peste cincizeci de ani nu contează dacă ai avut copii sau nu.

Mamă vei fi oricum: a mamei tale, a tatălui tău, a unei mătuși rămasă singură, a câinelui tău sau a unei pisici maidaneze pe care ai cules-o de pe stradă. Și dacă una din toate acestea nu este acolo, vei fi o mamă a ta. Pentru că de-a lungul anilor vei fi învățat să ai grijă de un corp pe care, în sfârșit, îl iubești așa, devenind din ce în ce mai imperfect doar în ochii celorlalți. 

Cui îi pasă dacă jumătate din dulap este mărimea greșită?

Important este că spatele tău nu scârțâie prea mult atunci când te ridici.

La peste cincizeci de ani vrei libertate.

Liberă să spui nu, liberă să stai în pijamale toată duminica, liberă să te simți frumoasă pentru tine și nu pentru ceilalți.

Liberă să mergi singură: cei care te iubesc vor rămâne în ritmul tău iar cei cărora nu le pasă de alții, în ritmul lor.

Ești liberă să cânți cu voce tare în mașină chiar dacă lumea se uită urât la tine la semafor.

Și acum, tocmai când ai ,,mâncat'' jumătate din viață în agitație și mare grabă, vei găsi dorința de a gusta încet, încetișor, încetinel ... din zahărul și sarea zilelor ce te așteaptă.

Spre deosebire de prostie, frumusețea e trecătoare...

Legenda vâscului (sursa net)

În mitologiile europene, vâscul are un loc cu totul aparte. Este o plantă încărcată de magie, simbol al curățeniei spirituale, al libertății și armoniei. Semn de bun augur al dragostei, apărător și protector al casei și al familiei, vâscul, căruia i se mai spune și ”creanga de aur”, este recunoscut acum drept simbol al Sărbătorilor de iarnă.

Vâscul era considerat o plantă sacră atât de norvegieni și druizii celți, cât și de indienii nord-americani. Atârnat deasupra ușii, vâscul aduce noroc în casă, bunăstare și fericire.

Vâscul își menține prospețimea verde și în timpul iernii, rezistând la ger și întuneric. Vechii germani credeau că această plantă provine direct din cer.

Potrivit unei tradiții mult răspândite (în special în țările anglo-saxone) cei care se sărută de Crăciun sub o ramură de vâsc vor avea bucurie și fericire.

Celții au fost cei care au inițiat un adevărat cult al acestei plante pe care o considerau de esență divină. În viziunea lor, cel mai prețios vâsc era cel crescut pe stejar — îl numeau ”lacrima stejarului” și însoțeau culegerea unui astfel de vâsc de ceremonii fastuoase. Druizii, preoții celți înveșmântați în alb, tăiau vâscul numai cu o seceră de aur, și-l înveleau apoi cu grijă într-o mantie albă. Cu acel prilej se adunau ofrande și se jertfeau doi tauri albi, înălțându-se rugi către zeii atotputernici, pentru a fi îndepărtate duhurile rele, potrivit volumului ”Cartea de Crăciun” de Sorin Lavric, Editura Humanitas, 1997.

O altă legendă spune că Balder, fiul zeiței norvegiene Frigga, ar fi fost ucis de o săgeată din vâsc. Lacrimile albe ale zeiței l-au readus la viață, iar ea a binecuvântat planta.

În alte legende medievale se spune că vâscul era atât de mult venerat, încât dacă doi dușmani se întâlneau din întâmplare sub un pom în care era vâsc, ei încetau imediat dușmănia și se împăcau spre cinstirea vâscului, a cărui putere magică o recunoșteau astfel.

În ajunul Crăciunului, oamenii își împodobesc casele cu vâsc ca simbol al bucuriei și pentru pacea sufletească.

Sărutul sub vâsc este pentru prima oară cu festivitățile organizate de greci cu ocazia Saturnaliilor, iar, mai târziu, cu tradițiile primitive legate de căsătorie. Acest obicei își avea originile în mai multe credințe. Una dintre acestea era aceea că vâscul era un leac pentru fertilitate. De Crăciun, fiecare fată care stătea sub coronița de vâsc nu putea refuza sărutul. Acesta putea însemna iubire, prietenie sau noroc. Dacă fata rămânea nesărutată, avea ghinion în dragoste în anul următor și nu se căsătorea.

Obiceiul mai spunea că de fiecare dată când un bărbat săruta o fată, trebuia să rupă și una dintre bobițele albe ale vâscului. După ce toate bobițele au fost rupte, nimeni nu se mai săruta sub coronița de vâsc.

Chiar dacă semnificația strămoșilor a fost uitată, obiceiul sărutului sub vâsc este păstrat în multe țări. Dacă un cuplu îndrăgostit se săruta sub vâsc înseamnă că vor avea o relație lungă și fericită. În Franța, acest obicei se practică în ziua de Anul Nou.

Cadourile de Crăciun (sursa net)

De unde vine tradiția și ce semnificație poartă!

Cadourile de Crăciun fac Sărbătorile mai frumoase și aduc un strop de magie la sfârșit de an. Știm cu toții cine le cumpără, dar în fiecare cadou este spiritul Moșului cel darnic și noi speranțe de mai bine pentru noul an.

Cadourile de Crăciun au o istorie veche și mulți creștini spun că tradiția aceasta a apărut după ce magii de la Răsărit au adus daruri de preț la nașterea lui Iisus. Cu toate acestea, istoria și semnificația cadourilor care se oferă de Crăciun este mult mai veche.

Cadourile de Crăciun, obicei din vremuri păgâne

Obiceiul de a oferi daruri a fost inițial legat de solstițiul de iarnă, sărbătorit în preajma zilei de 21 sau 22 decembrie, când vechii romani se închinau Soarelui și altor zeități pentru a le îmbuna.

În vechiul Imperiu Roman, la finalul lunii decembrie, solstițiul de iarnă semnifica sfârșitul anului. Romanii sărbătoreau schimbarea anilor și solstițiul printr-o serie de ritualuri și petreceri închinate în mod deosebit zeului Saturn, denumite saturnalii.

Cu ocazia acestor sărbători, copiii primeau mici cadouri și păpuși din ceară pe care le aruncau în foc. Dar și adulții primeau daruri și anume dulciuri, fructe, lumânări și sticle cu vin.

La începutul perioadei medivale, chiar dacă saturnaliile erau de mult uitate și popoarele Europei creștinate, obiceiul de a oferi daruri nu s-a uitat. Se spune că în mai multe regiuni din Franța și Italia, călugării sau călugărițele ofereau mici daruri și hrană copiilor nevoiași de ziua Sf. Nicolae, pe 6 decembrie.

Tradiția creștină și darurile pentru copii

Cadourile de Crăciun au devenit cu adevărat o tradiție creștină abia pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Și abia din anii 1820 au început să apară în ziare reclame prin care cumpărătorii erau îndemnați să cumpere cadouri de Moș Crăciun.

Darurile ne amintesc de gestul magilor care au adus la nașterea pruncului Iisus cele mai de preț lucruri din vremurile lor: aur, tămâie și smirnă. Legenda darurilor aduse de magi se contopește și cu legenda Sf. Nicolae, despre care tradiția creștină spune că este ocrotitorul copiilor.

Sf. Nicolae, fost episcop creștin, a salvat de la o viață foarte grea trei fete care nu aveau zestre pentru a se mărita. El le-a pus, pe ascuns, la ușă, câte o pungă cu bani, iar tatăl lor a reușit să le încropească o dotă și să le mărite.

De atunci, copiii primesc de Moș Nicolae tot felul de cadouri, în special dulciuri și fructe, iar obiceiul este din ce în ce mai răspândit în lume.  

Ce mesaje poartă cu ele cadourile de Crăciun 

Dincolo de pretențiile copiilor de a primi cele mai noi și mai scumpe jucării, dincolo de profitul pe care le generează și de reclamele pe care le fac, darurile de Crăciun poartă cu ele magia sărbătorilor.

Cadourile pe care le pregătim pe ascuns pentru familie și pentru prieteni sunt încărcate de iubire și generozitate. Fiecare dar trebuie ales cu suflet și pus sub brad cu gândurile cele mai senine și bune

Cadourile transmit dragostea ta, atenția și grija față de cei pe care îi iubești, ele transmit bucurie, optimism și încredere. Toată lumea trebuie să primească daruri de Crăciun, oricât ar fi de modeste.

Cele 4 lumânări" (sursa net)

Patru lumânări ardeau încetișor, și dacă ascultai cu atenție puteai chiar să le auzi vorbind:

Prima a spus:

- Eu sunt Liniștea. În ziua de astăzi oamenii au uitat că pot face parte din viața lor…

Flacara s-a micșorat din ce în ce mai mult și s-a stins.

Apoi a vorbit cea de a doua:

- Eu sunt Credința. Oamenii spun că pot să trăiască foarte bine și fără mine, nu cred că mai are vreun rost să ard…

Când a terminat de vorbit și aceasta s-a stins.

- Eu sunt Iubirea, a spus cea de a treia. Nu mai am putere să ard, oamenii mă dau la o parte ca pe un lucru fără valoare, ei uită să-i iubească chiar și pe cei mai apropiați oameni din viața lor…

O adiere blândă care trecea pe lângă ea a stins-o fără să vrea.

Un copil a intrat în încăperea unde mai ardea o singură lumânare și văzându-le pe celelalte trei stinse, a început să plângă.

- Voi ar trebui să fiți mereu aprinse…

Cea de a patra lumânare i-a șoptit ușor:

- Nu-ți fie frică, atât timp cât eu ard, le putem reaprinde pe celelalte. Eu sunt Speranța!

Cu ajutorul ei, copilul le-a reaprins și pe celelalte.

Flacara Speranței să vă rămână mereu aprinsă … pentru a avea o viață plină de Liniște, Credință și Iubire!

Dumnezeu să ne binecuvânteze pe toți.

POVESTEA OMULUI de ZĂPADĂ (sursa net)

  

Într-o iarnă friguroasă, cu mult omăt, un copil se juca singur în grădina din spatele casei... Nu avea prea multe jucării dar avea multă zăpadă, așa că nu se plângea. A început să facă bulgări: unu, doi, trei, mai mari, mai mici, apoi i-a așezat unul peste altul, ca la un turn. S-a gândit apoi să decoreze turnul, dar tot ce a găsit prin curte au fost câțiva cărbuni, un morcov înghețat rămas rătăcit prin grădină din toamnă, o căciulă veche și un ciot de mătură de prin magazie. Pe înserat, copilul a intrat în casă, lăsând turnul de zăpadă singur, în grădina înghețată.

    Zâna Iarna, care colinda lumea în sania ei trasă de cerbi albi, a zărit turnulețul care semăna foarte bine cu un om și în glumă s-a gândit să-i dea viață pentru o noapte. Și așa a apărut primul om de zăpadă din lume.

    Când s-a așternut liniștea, din pădurea din apropiere au început să sosească musafiri de noapte. Două căprioare înfometate s-au apucat să scormonească prin zăpadă în căutare de frunze de varză sau știuleți de porumb uitați prin grădină de gospodari. Iarna hrana este greu de găsit. Omul de zăpadă le-a văzut și s-a gândit să le ofere nasul său portocaliu.

    – Eu nu am nevoie de el. dar pentru voi poate fi o cină gustoasă! Căprioarele au primit bucuroase darul omului de zăpadă.

     Mai târziu, câteva păsărele s-au așezat pe capul omului de nea. Ar fi avut nevoie de câteva firicele de lână ca să-și căptușească cuiburile reci.

   – Cu mare drag! le-a răspuns el și s-a grăbit să împartă toată lâna din căciula cea veche cu păsările cerului.

     Cât a fost noaptea de lungă, omul de nea a făcut cadouri celor din jurul lui: firele de paie le-a dat unor iepurași, iar cărbunii unor pitici ai pădurii.

     Spre dimineață, Zâna Iarnă l-a văzut stând cu totul despuiat. A înțeles ce s-a întâmplat și atunci, pentru bunătatea lui s-a gândit să-i ofere și ea un dar special: dragostea tuturor copiilor.

    De atunci, Omul de Zăpadă este un simbol nelipsit al iernii și, cum dă prima zăpadă, toți copiii se grăbesc să ridice oameni de zăpadă peste tot: pe străzi, în grădini sau în curțile caselor."

Text

   - Să râdeți, pentru că râsul este muzica sufletului!

   - Să vă jucați, este secretul tinereții!

   - Să citiți, este flacăra înțelepciunii!

   - Să gândiți, este secretul puterii

   - Să fiți calmi, este calea spre fericire!

   - Să fiți calmi, este calea spre fericire!

   - Să fiți buni, este cheia succesului!

          # Și să iubiți... este rațiunea de a trăi!!!

LEGENDA FULGILOR de ZĂPADĂ (sursa net)

 Legenda spune că Spiritul Iernii își trimite copiii pe pământ sub forma fulgilor de nea și nu întâmplător, copiii sunt atât de bucuroși când ninge. S-a întâmplat însă, ca Spiritul Alb să-și prelungească peste măsură șederea, bucuros de dealurile cu coame line, de pădurile pline de viețuitoare, de satele frumos rânduite. Deosebit de încântat de ceea ce găsea, a ajuns să-și prelungească ninsorile până târziu, în martie sau chiar aprilie. Soarele însă, cel care ține măsura anotimpurilor în mâinile sale, îl încălzește cu raze puternice, îl îndemna să plece...

    Așa s-a întâmplat și acum... Fulgii de nea zburau vesel prin aerul înghețat când Soarele, nemaiavând răbdare, dădu norii la o parte și începu să încălzească pământul. Veselii fulgi de zăpadă se topeau pe rând, ghețurile trosneau, pâraiele buluceau la viață, când privirile Soarelui căzură pe o fărâmă de frumusețe fără seamăn, un fulg măiestrit din gheața cea mai pură, în formă nemaivăzută de stea!

    Bucuria astrului la vederea acelei frumuseți fără seamăn a fost scurtă, dându-și seama că fulgul cel minunat se va topi repede sub privirile sale aprinse. Și atunci, pentru a lăsa să dăinuie acea frumusețe și primăvara, și toamna, Soarele suflă blând asupra fulgului, transformându-l în fluture.

    La fel de grațioși și delicați precum copiii Spiritului, fluturii au devenit copiii Soarelui și călăuza noastră spre primăvară.

     O zi cât mai plăcută și o iarnă minunată, prieteni în care fulgii de nea să vă bucure sufletul cu gingășia și frumusețea lor!