Proces de vindecare (sursă net)

 În orice proces de vindecare ai intra, este important să înțelegi că ceea ce doare sau provoacă suferință nu dispare, ci se transformă. De exemplu, vreau să mă vindec de rana de abandon. Ceea ce mi-a provocat rana în sine, faptul de a fi fost abandonat, nu va dispărea. Nu o să mă întorc în timp, să retrăiesc evenimentele altfel. Faptele din realitatea concretă vor rămâne acolo și este important să înțelegem că vindecarea nu înseamnă ștergerea evenimentului dureros, ci integrarea lui în identitatea noastră emoțională de după traumă.

 Da, până te vindeci și după ce te vindeci, o să trăiești cu acea durere, doar că, dacă te vindeci, nu va mai durea intr-un mod negativ care îți influențează viața și deciziile . 

Vindecarea nu înseamnă că nu s-a întâmplat, că nu a avut loc evenimentul provocator de durere, ci înseamnă asumarea responsabilității pentru reconstruirea ta, ca emoție, stare și intelect. Nu vei mai fi același de dinaintea suferinței care ți-a provocat rana din suflet, dar asta e și ideea, să fii altcineva. Un "altcineva" care nu neagă durerea, ci a procesat-o cu timpul, răbdarea, blândețea de care a avut nevoie sufletul său, pentru a o integra în noua identitate. Poate o cicatrice a rănii adânci din suflet va rămâne mereu acolo, dar e o diferență uriașă între o rană deschisă care sângerează peste toți oamenii cu care te întâlnești, și o cicatrice care îți arată că acolo a fost ceva, cândva, ca un fel de medalie încrustată în simțirea ta.

Vindecarea este grea, permanentă și înfricoșătoare. Dar pe cât e de înfricoșătoare, pe atât e de eliberatoare și ea permite o repunere în funcțiune a identității tale post-durere, care înseamnă bucurie autentică, prezența în propria viață și relații funcționale.

Vindecarea are etape diferite, uneori se oprește și o reiei abia când doare prea tare și nu mai poți amâna, alteori pe măsură ce vindeci unele dureri apar la suprafață altele.

Cât ești angajat în procesul de vindecare, nu există eșec, nu există întârziere, nu există obstacol. Nimic și nimeni nu poate din exterior să îți oprească procesul de recuperare, dacă tu din interior ești consecvent cu tine. Orice moment când încrederea în propria putere de vindecare se clatină, este un moment de îndoială. Îndoială înseamnă că asculți de durere mai mult decât de tine, ceea ce e tentant dar niciodată adevărat. Durerea e prezentă cât îmi arată ce și unde e de vindecat, prin acceptarea ei și parcurgerea vindecării, durerea e înlocuită de înțelegere. Tot ce e înțeles, nu mai doare, ci eliberează.

Vindecare NU înseamnă nu a fost, nu a durut, nu am căzut. Vindecare înseamnă a fost, a durut, de acolo m-am ridicat mai întreg decât înainte să fi căzut.

O poveste minunată. Rar mi-e dat să citesc un text atât de "răsfățat" (sursa Edith Kadar)

 Un murmur... o stare... un moment....

Încerc să fiu ceea ce cred eu că ar trebui să fiu, ceea ce cred eu că vor alții, ceilalți să fiu. Și încerc atât de mult, și de atât de mult timp încât am uitat să fiu eu însumi...Am uitat CUM să fiu eu însumi!

Din grijă pentru imagine, am uitat originalul...am uitat cum să fiu original...cum să mă manifest original... Am ajuns o copie!

Am preluat o povară pe care nimeni nu mi-a dat-o, pe care nimeni nu mi-a cerut să o duc în spate.

M-am învelit în pătura seriozității și a minei grave, și mi-am luat în serios rolul de binefăcător, de salvator al tuturor... deși nimeni nu mi-a cerut-o...

Oare de aceea nici nu văd recunoștință?...

Sunt serios, sunt grav... Am uitat să râd.

Cum e râsul? Ce trebuie să simți când râzi? De ce nu mai simt nimic când râd? Nicio bucurie, fără destindere... vreo emoție, ceva acolo... Nu, nu e nimic...

Și atunci de ce râd?... Mă descarc nervos, așa zici tu?

Râsul e manifestarea bucuriei sufletului... așa am auzit.

Dar, dacă nu mai simt nimic... dacă e gol acolo, înseamnă că lipsește sufletul? A plecat, sau ce? Unde e? S-a ascuns de mine? L-am ascuns de mine? Dar, când a plecat? Nici măcar nu am observat că nu mai e... Păcat!...

Oare se mai întoarce, știe cineva?

Cum să-l chem?

Și dacă vine, cum îl recunosc dacă nici măcar nu am văzut că a plecat?

O fi fost tot timpul cu mine? L-am avut de la naștere? Auzi... cică da!...

Și eu de ce nu am știut? De ce nu se anunță așa ceva?

De ce nu am fost anunțat că am fost dotat cu un suflet? Sună prea mecanic, zici? Bine, dar cum?... Înzestrat... așa se zice?... Aha, e cadou!... păi, nu i-am văzut fundița roșie...

Ce cadou o mai fi fost și ăsta? Mi s-a cântat „mulți ani trăiască” la primirea lui? Lume multă, fast, mâncare și felicitări... nu-mi amintesc. Nu, sigur nu l-am primit cadou!

Sunt prea egoist zici?... Hm... un inel, un telefon, un lanț, o mașină, bani... astea sunt cadouri pentru că sunt reale și știu când le primesc... Momentul ăla e clar. 

De aceea îl prefer!

Cum? Sunt superficial? Adică la suprafață? 

De suprafață... așa zici?

Cum adică nu pot compara sufletul nepalpabil, neștiut, tăcut, cu un obiect real, vizibil și „zgomotos” prin aspect?

Nu e bine, zici? Aha... nu se cuvine... Nu se pot compara? Dar obiectele sunt utile, îmi folosesc... le folosesc...

Nu-mi folosesc? Mă folosesc ele pe mine?...

Și sufletul, pe care nici măcar nu-l văd, la ce-mi folosește? Îmi dă valoare?... Adică îmi dă bani?... Valoarea pe care o dă sufletul nu se estimează în bani?... De ce?... Totul e în bani!... Nu și sufletul?... De ce?... Poate dacă l-aș vedea pe Suflet, l-aș prețui mai mult...

Tocmai asta e... ce?... pa-ra-doxul.... stai să văd ce înseamnă... Ăsta e pe bani? Nu? E un obiect pe care să-l văd?... Cum zici? E ceva ce vine în contradicție cu adevărul acceptat?... E greu!... prea greu!...

Vreau ușor!... Să-l văd și să mă folosesc de el... De suflet, cum de cine?... Nu merge așa?

Și de ce e, mă rog, un para... de ăla cum ai spus? Paradox, așa... Pentru că este cu atât mai valoros cu cât nu îl putem vedea sau palpa, ci doar simți?... hai că m-ai pierdut!

Cum zici?... stai să scriu, că e greu... cu majuscule?... bine, zi...

UN LUCRU NEPALPABIL, FĂRĂ VALOARE ÎN BANI, CARE NE DĂ VALOAREA UMANĂ, PE CARE TREBUIE SĂ-L PREȚUIM DEOARECE NE FACE INESTIMABILI ȘI NE DĂ CEA MAI MARE BOGĂȚIE..... despre ce vorbim?.... aaaa.... SUFLETUL! 

Poate face el așa ceva din noi?.... interesant!....

Deci, sigur nu mașina îmi dă valoare?... nici hainele?... dar casele, averea?  Nici măcar școlile pe care le-am terminat?... N-au nicio valoare fără suflet?... Păi, și atunci de ce le-am mai bifat pe toate dacă nu au nicio valoare?.... Ar trebui să-mi susțină sufletul, dar au ajuns să mi-l înlocuiască?.. Hm.......

Prea lungă tăcerea?... 

Tocmai am aflat că ceea ce era valoros pentru mine nu are, de fapt, nicio valoare. 

Că ceea ce este important pentru mine, nu mă face important. 

Că ceea ce este la mare preț pentru mine este, de fapt, nul, iar ceea ce consideram a fi fără valoare este inestimabil!... 

Da, mă simt bine, doar că....

Sufletul.... nu am știut....cât timp irosit....cât timp m-am irosit!...

Unde e?.... nu e!... unde a plecat?... când a plecat?... de ce a plecat?...

Unde ești Suflete? Nu am știut, nu am vrut să știu că ești atât de important! 

Am crezut că „importantul” se vede, se simte, se numără, se etalează, primește laude și onoruri...

Am crezut că dacă ești aici, pur și simplu, e de datoria ta să exiști, să mă servești, să-mi servești la ce vreau eu.

Am considerat că te pot călca în picioare de câte ori vreau, pentru a ajunge la obiecte. 

Tăcerea și discreția ta m-au deranjat pentru că am vrut ceva care țipă...

Am vrut să te pun la respect fără să te respect.

Am vrut să te umilesc pentru a mă simți important.

Am vrut să te înfrâng pentru a fi câștigător... pentru a-i câștiga pe ceilalți.

Am vrut... să mă golesc de tine, Suflete, pentru a mă umple de lucruri, cuvinte, promisiuni, obiecte, oameni...

M-am umplut, dar acum sunt gol pe dinăuntru... atât de multe lucruri, obiecte, oameni... dar nu simt nimic! 

Sunt multe emoții, dar nici o trăire...

Atâtea sentimente, dar nici o exprimare...

Atâtea obiecte, dar nici o valoare...

Atâta aglomerație pentru...NIMIC!

Stai, îmi amintesc... bucurie, împlinire, plinătate, iubire....parcă astea erau, nu? Unde sunt acum? La suflet? Sunt ale sufletului? Le vreau înapoi!

Suflete!.... Suuufleteeeee!!!!... Te vreau înapoi!

Tăceți voi, obiecte inutile, voi, nulități gălăgioase... voi, sticle strălucitoare pe care v-am tratat ca pe diamante...voi, banalități pe care v-am divinizat odată.... Tăceți! Afară! Ieșiți afară din mine! Mă lepăd de voi, nimicnicii ale frivolității mele! Afaaarăăăăăă!!!

Gol... liniște... Suflete, aici erai? Unde ai fost plecat? Nicăieri? Aici ai fost tot timpul? Ești sigur? Era prea mare gălăgia obiectelor, zici?

De ce nu ai mai vorbit cu mine? Aaaa, ai vorbit tot timpul, dar eu nu te-am auzit.

Cum? Am plecat urechea la șoaptele ispitelor? 

Am fost chior, surd și paralizat fără tine, dragă Suflet. Am fost incomplet și muribund în lipsa ta.

Am fost...obiect fără viață, ca cele care m-au locuit.

Stai, ce e melodia asta? Mi se pare cunoscută. E cântecul tău? Aha! Dar de unde îl știu? Din perioada în care eram tot timpul împreună?

Mult timp a trecut, dacă abia mi-o amintesc...

Dar, ce e senzația asta... de zbor?

Bucuria iubirii... împlinirea înălțării... Ești tu, SUFLETE!

Ha, ha, ha, ha, ha....ce e asta? Râs?

Râd! Simt plinătatea, mă simt împlinit...mă simt... ÎNTREG!

Și totul era, de fapt, aici, în mine.

Mulțumesc, Suflete!

                          

                                         *    *    *    *    *    *    *    *    *

Oare n-o fi povestea ta? 

Cititorule, binețe!

Viața ta e responsabilitatea ta, și doar a ta (sursa Edit Kadar)

 Nicio boală nu se vindecă până ce nu rezolvi emoția care ți-a creat-o. 

Schimbă gândirea, schimbă mediul, și te vindeci. 

Medicamentele nu-ți vindecă emoțiile, ci îți tratează simptomele. 

Vindecarea îți aparține. Tu te vindeci, nu medicul, nu terapeutul. Ei doar tratează. 

Fii conștient(ă) de puterea creației tale: dacă  ai putut crea una sau mai multe boli, sigur poti crea și vindecarea, sănătatea.

E viața ta. Nimeni nu te poate afecta decât dacă îi permiți tu. 

Nu poate fi altcineva de vină pentru problemele tale. 

E viața ta! Cum să îți pot eu face rău fără permisiunea ta?

Aa, permiți tuturor să îți mâzgalească viață și să îți arunce gunoiul lor în sufletul tau? E alegerea ta.

Viața ta e responsabilitatea ta, și doar a ta. 

Asumă-ți responsabilitatea pentru tine, pentru ceea ce ai permis să devii, și schimbă ceva de azi. 

Nu-ți mai plânge de milă,  ci folosește-ți energia să  cureți și să reconstruiești.

Cum? Nu mai fă ce ai facut până  acum.  Fă  invers. 

Ce ai de pierdut? Boala? Super! 

Sau rămâi acolo si spune-le tuturor că la tine nu se poate, la tine e greu, nimeni nu suferă ca tine, și că nimeni nu are boala pe care o ai tu. Plătește-i pe alții să-ți facă treaba. Felicitări!

Alegerea îți aparține. 

Alege-te. 

Binețe, Om asumat!

" Nicio boală nu se vindecă până ce nu rezolvi emoția care ți-a creat-o.

Schimbă gândirea, schimbă mediul, și te vindeci.

Medicamentele nu-ți vindecă emoțiile, ci îți tratează simptomele.

Vindecarea îți aparține.

Tu te vindeci, nu medicul, nu terapeutul.

Ei doar tratează.

Fii conștient(ă) de puterea creației tale: dacă  ai putut CREA una sau mai multe boli, sigur poti crea și VINDECAREA, sănătatea.

E viața TA .

Nimeni nu te poate afecta decât dacă îi permiți tu.

Nu poate fi altcineva de vină pentru problemele tale.

E viața ta!

Cum să îți pot eu face rău fără permisiunea ta?

Aa, permiți tuturor să îți mâzgalească viață și să îți arunce gunoiul lor în sufletul tau? E alegerea ta.

Viața ta e responsabilitatea ta, și doar a ta.

Asumă-ți responsabilitatea pentru tine, pentru ceea ce ai permis să devii, și schimbă ceva de azi.

Nu-ți mai plânge de milă,  ci folosește-ți energia să  cureți și să reconstruiești.

Cum? Nu mai fă ce ai facut până  acum.  Fă  invers.

Ce ai de pierdut? Boala? Super!

Sau rămâi acolo si spune-le tuturor că la tine nu se poate, la tine e greu, nimeni nu suferă ca tine, și că nimeni nu are boala pe care o ai tu. Plătește-i pe alții să-ți facă treaba. Felicitări!

Alegerea îți aparține.

Alege-te.

Binețe, om asumat!"

LEGENDA TRANDAFIRULUI ALBASTRU

 

Legenda spune că in vremuri îndepartate, trăia în China un împarat batrân ce avea o fiica foarte frumoasa și careia i se dusese vestea peste mări și țări. Acesteia îi placea cel mai mult să se plimbe prin grădinile împărătești și să se ocupe ea însăși de multitudinea de flori. Desigur că și grădinarii curții împărătești aveau grijă de grădini, însă ei îi plăcea să le îngrijească cu mâna ei, mai ales trandafirii. Avea un colț al grădinii în care plantase ea singura mai multe soiuri de trandafiri de toate culorile și mărimile .

     Într-o dimineață răcoroasă de mai, în sala tronului, se adunară toți sfetnicii împaratului ca să discute despre viitorul țării. Toți erau foarte îngrijorați că împaratul nu are un fiu sau un nepot mostenitor, așa că hotărâră că fiica sa trebuie să se căsătorească degrabă, în cel mult o luna, pentru a avea un fiu moștenitor. Împăratului nu-i plăcu această veste, dar se duse să vorbească cu fiica sa. Prințesa fu de acord cu o căsătorie făcută în grabă, atâta timp cât viitorul ei soț îi va aduce un trandafir în dar, dar nu unul oarecare, ci unul albastru.

    Zis și făcut. Sfetnicii împaratului au dat sfoară-n țară și în câteva zile au început să se perinde pe la curtea împaratului fel de fel de pretendenti pentru printesa, tineri și bătrâni, bogați și săraci, de viță nobilă sau simpli țărani. Primul dintre ei i-a adus un trandafir minunat, din safire și smaralde, de un albastru transparent, de-ți lua ochii. Prințesa însă îl lua, îl admiră și i-l înapoie tânărului spunându-i simplu: „acesta este într-adevar un minunat trandafir albastru, dar nu miroase.”

    Urmatorul i-a adus o sticluță de cristal, albastră, plină cu parfum de trandafiri. Printesa o deschise, o mirosi și-i spuse și acestuia: „Într-adevar miroase minunat, ca o grădină plină de trandafiri și este de un albastru minunat, însă nu are forma trandafirului, iar parfumul se va termina într-o zi și atunci va fi doar o sticluță goală".

      Tânarul urmator, ceva mai șmecher decât cei dinaintea lui, îi dărui prințesei un trandafir albastru din cel mai fin porțelan chinezesc, iar între petale a ascuns o sticluță cu parfum de trandafiri, astfel ca și mirosea. I-l dadu și astepta răspunsul prințesei, foarte mândru de ce a reușit. Ea îl luă, îl admiră și-i spuse: „acest trandafir este chiar încântător, culoarea este minunată, iar parfumul este îmbatator, dar acest trandafir nu se cere iubit și îngrijit.”

    ... Și tot asa, se perindară mulți pețitori pe la curtea împaratului, însa în van.

     Termenul de o lună se apropia de sfârșit, iar în ultima seară, prințesa se plimba prin grădină, printre trandafirii ei. Deodată, la lumina lunii, ea îl observă pe grădinarul cel nou, pe care împăratul îl aduse ca s-o ajute pe prințesă la mica ei grădină de trandafiri. Tinerii se priviră și se îndrăgostiră pe loc unul de celălaltalt și-și petrecură toată noaptea împreună, sub clar de lună, printre trandafiri.  

    Prințesa îi spuse toată povestea cu căsătoria în grabă și cu trandafirul albastru. Tânarul îi promise că a doua zi va veni la curte cu cel mai frumos trandafir albastru și-i va cere mâna în fata împaratului.

    A doua zi cerul era senin, de-un albastru profund iar ciresii erau în floare iar toți de la curtea împăratului se adunară în sala tronului ca să vadă cu cine se va căsători prințesa. Ușile grele se dădură la o parte și intră tânărul grădinar. Când ajunse lângă prințesă, îngenunche în fața ei și scoase de sub pelerină un minunat trandafir…..alb! În sala tronului se auzi un murmur de mirare însă prințesa luă atunci trandafirul și exclama: „vai, ce frumos! Și ce parfum încântător! Iar nuanța aceasta de albastru e cea mai frumoasă pe care am vazut-o vreodata!”

    Asa este, dragii mei, pentru a întâlni adevarata iubire, plinătatea fericirii, trebuie să ne dorim o poveste de iubire cu viață. Trebuie să alegem bucuria, spontaneitatea, entuziasmul, să alegem iubirea, să o inventam, să o creăm, să fim răspunzători pentru ea pentru că nimeni nu știe mai bine decât noi ce ne încântă. Nimeni altcineva nu este în măsură să ne aleagă destinul, pentru că, trebuie să o spunem, în cea mai mare parte noi suntem cei care ni-l alegem....

Ne putem asculta ratiunea, instinctele - dar până la urma, nu ele sunt cele care acceptă alegerea și pot asuma deciziile noastre.

               Simbolul trandafirului albastru

    Este foarte probabil că și din cauza acestei legende, în Asia, trandafirul albastru este un simbol al dragostei perfecte, îndeplinite întru totul!

     În Europa, trandafirul albastru semnifică un mesaj unic între doi îndrăgostiți: "ești unic/unică și extraordinar/extraordinară precum acest trandafir" sau "ești prietenul meu/prietena mea și te iubesc".

     Unii pretind, totuși, că trandafirul albastru ar simboliza o dragoste imposibilă, de neatins, de neîmplinit!

LEGENDA TRANDAFIRULUI

 

  Invăluit între legende și mistere, catifelat și adulat, cu un parfum îmbătător, trandafirul a fascinat dintotdeauna cu farmecul său. Simbol al iubirii ,sursa de inspiratie, pentru artiști, utilizat ca ingredient în vechi ritualuri magice, leac de sănătate și izvor de frumusețe, trandafirul este cea mai cunoscută și probabil, cea mai iubita floare.

    Legenda ne spune că încă de la crearea lui, trandafirul a fost destinat să fie cea mai frumoasă şi specială floare de pe pământ. Se povesteşte că, zeița florilor, Chloris, a creat trandafirul din trupul unei nimfe moarte, care îi era foarte dragă iar în memoria acesteia şi pentru a dăinui amintirea ei pe pământ, a creat o floare fără pereche în lume - trandafirul.

     Şi pentru a realiza acest lucru, Chloris a cerut ca fiecare dintre zei să-i dăruiască câte ceva din atributele lor; astfel, Afrodita i-a dat trandafirului frumusețea, Dyonissos i-a dăruit parfumul său amețitor, cele 3 grații i-au oferit strălucirea, farmecul şi veselia, Vântul de primăvară, Zephyr, a dat la o parte norii pentru ca Apollo să-l lumineze şi să-l înflorească și, în final, Ares i-a dat spinii, pentru ca trandafirul să-şi poată apăra frumusețea sa neasemuită.

O persoană care se străduiește să impresioneze pe alții, nu este convinsă de sine însăși!

O persoană care se luptă să fie mai bună decât alții, se îndoiește de propria valoare.

O persoană care se superiorizează făcându-i pe alții să se simtă mai mici, are îndoieli cu propria măreție!

Persoana care calomniază, nu și-a găsit propriul adevăr!

Persoana care fură, nu cunoaște abundența!

Persoana care invidiază, nu își cunoaște frumusețea!

Persoana care judecă, se simte vinovată!

Persoanei care urăște, îi lipsește iubirea!

Persoana care minte, prin lipsa de considerare față de el însuși și față de ceilalți se manipulează singur ascunzându-se atât de ea însăși cât și de ceilalți.

Persoana care insultă, își ascunde propria slăbiciune!

Această persoană nu poate oferi, decât ceea ce deține în propriul interior.

Atunci când o persoană este fericită, oferă bucurie!

Atunci când o persoană (se) iubește sărbătorește iubirea și frumusețea tuturor!

Când are abundență, oferă cu marinimie!

Când ește in pace cu sine, este în pace cu toată lumea!

Important este să ne descoperim  propria lumină și lumina sau întunericul altora va inceta să ne mai insulte!

Acolo unde există gelozie, adaugă incredere în tine însuți!

Dacă simți teamă, adaugă curaj și iubire!

Acolo unde există vanitate, adaugă umilință!

Unde există mândrie, adaugă modestie!

Dacă există rușine, vinovăție, adaugă iertarea de sine!

Povestea licuriciului fara lumina

 

Un licurici zăcea în tufișul de liliac și privea abătut în pământ. Nici nu băga de seamă apusul soarelui care deveni auriu, apoi roșiatic și nici pomeneală sa simtă mirosul parfumat al florilor de liliac.

„Ce groaznic!” mormăi licuriciul pentru sine însuși. Cât de îngrozitor este să fii un licurici care să nu poata lumina. La fel de bine aș putea fi considerat o muscă sau gândac. Un licurici care nu poate să lumineze nici nu poate fi numit licurici, sunt o rușine pentru familia mea.

Licuriciul stătea posomorât și privea cum rând pe rând, ceilalți licurici începeau să lumineze, pe măsură ce soarele trecea în amurg și amurgul se pierdea încet în noapte.

Din toate celelalte puncte de vedere, era un licurici perfect. Avea o pereche elegantă de antene, aripi minunate și o coadă lunga suplă. Singurul lucru care-i lipsea era că nu putea să lumineze.

“Probabil că ceilalti știu un secret pe care eu nu-l cunoscu, se gândi licuriciul. Cum de reușesc ei să lumineze și să sclipească fără prea mult chin, în. timp ce eu, oricât aș încerca nu pot scoate nici măcar o scânteie?

Atunci se hotărî să-și părăsească culcușul din tufișul de liliac și porni într-o călătorie pentru a descoperi cum să-și aprindă lumina. Un prim popas îl făcu în tufișul de colectat miere, unde două fete licurici foarte harnice străluceau aprins printre floricelele dulci.

Licuriciul se rușina nițel să le întrebe așa direct, dar își dădu seama că nu are nimic de pierdut și că ar avea atât de mult de câștigat dacă ar învăța cum să lumineze…

“Bună ziua”, rosti el, “vă deranjează dacă vă pun o intrebare? Aș vrea să știu ce vă aprinde pe voi?”

“Cum adică ce ne aprinde?” întrebară ele.

“Ce vă aprinde încât să incepeti să luminați?” întrebă din nou licuriciul.

“Ah, deci asta era? Păi nu știm prea sigur, dar credem că tufișul de miere e cauza: de câte ori ne apropiem de floricelele astea minunate ne aprindem.”

Asta însă nu-i era prea mult de ajutor licuriciului, căci de când vorbea cu ele era tot lângă tufișul acela și nu se întâmpla nimic. Le-a mulțumit fetelor și zbură mai departe. A ajuns apoi la un alt licurici, acesta locuia într-un tufiș de mure și îl găsi luminând ritmic în timp ce canta. Lumina sa era impresionanta! Acesta îi făcu semn să nu-l întrerupă.

“Spune acum! Ce întrebare poate să fie așa de importantă încât să mă întrerupi din cântat? ”.

“Cum îți aprinzi lumina?” întrebă licuriciul.

“Nu m-am gândit la asta. Ori de câte ori cânt, lumina mea se aprinde și rămâne așa până la finalul cântecului. Acum te rog să nu mai spui nimic: încep din nou concertul.”

Licuriciul începu și el să cânte, în speranța că-i va aprinde și lui lumina…dar nimic. La auzul glasului său ceilalți licurici își astupau urechile.

De data asta își întinse aripile și zbura drept spre Zâna licuricilor care sclipea într-o tufă de laur. Ea era considerată drept unul dintre cei mai înțelepți licurici și era respectată pentru lumina ei. De data asta trebuia sya primească răspunsul.

“Oooo, sunt mai multe feluri în care-ți poți aprinde lumina” îi spuse zâna.

“Într-adevăr, deja cunosc o mulțime de moduri, care însă din păcate nu funcționează la mine”, spuse licuriciul. Și i-a povestit de cele petrecute.

“Bineînțeles că acestea nu ar putea aprinde lumina ta. Deși există o mulțime de moduri de a ne aprinde lumina, un singur lucru le poate face să funcționeze și acela ești TU.”

“Păi,nu înțeleg, zise licuriciul, am încercat totul si nu o pot aprinde indiferent cât de tare m-aș strădui”.

“Nici nu-i de mirare”, răspunse ea.

“Nu funcționează dacă te simți supărat sau dacă tu cauți asta cu încrâncenare. Primul lucru cu care poți începe este acela de a te liniști.”

“Și cum să fac asta?”, întrebă licuriciul.

“Gândindu-te la lucruri care te liniștesc. Sentimentele provin din gândurile tale și dacă gândești calm, te vei simți liniștit. Încearcă să te gândești la cea mai liniștitoare imagine care îți vine în minte.”

Si licuriciul se gandi la imaginea lunii pline, intr-o noate calduta de vara. Isi imagina ca auzea cantecul greierilor si ca simtea o boare lina de vant atingandu-i aripile. Ofta de placere. Se simtea fericit pentru prima oara dupa atata vreme.

“Deja e mai bine”, spuse ea simtind o schimbare in el. “Acum esti pregatit sa inveti sa-ti aprinzi lumina. Gandeste-te la ceva ce faci intotdeauna cu placere.”

Si licuriciul incepu sa-i spuna o poveste de suflet care lui ii placea foarte mult. Se simtea fericit pentru prima oara dupa atata vreme. Ascultandu-l , zanei ii dadura lacrimile la finalul povestii.

“Acum uita-te la lumina ta!” ii spuse ea, iar licuriciul se intoarse si arunca o privire peste umar. Reusise! Luminita lui se aprinsese pentru prima data in viata.

“Uaau, cum am reusit sa fac asta?”, intreba el.

“Ti-ai descoperit darul si anume acela de a povesti. Ori de cate ori faci ceea ce iti place, ori de cate ori iti pui darul in valoare, lumina ta se aprinde.”

“Dar, ce se va intampla daca se va stinge iar si nu o sa o mai pot aprinde?”, intreba el in timp ce lumina lui se stingea usor.

„Depinde doar de tine sa iti aprinzi lumina si sa o pastrezi asa. Gandurile negative ca cele pe care le aveai cand ai venit la mine nu fac decat sa o stinga. TU esti cel care are puterea de a o mentine aprinsa.”