Legenda narcisei

Odată narcisele erau fiinte libere, care aveau aripi si puteau sa zboare si sa se bucure de viata. Dar acestea se intamplau demult ..

Narcisele, fiinte gingase si de o frumusete fragila, traiau intr-un loc inconjurat din toate partile de munti. Minunat era ca aici, in Tara Narciselor, viata se traia intr-o eterna primavara. Ele stiau ca dincolo de munti exista mai multe anotimpuri, dar in locul inconjurat de munti primavara era singurul anotimp.

Cu mult, mult timp in urma, narcisele erau mesagerii viselor. Luna le dadea visul si ele trebuia sa il duca la oameni. Asta pana cand, nu se stie cum, oamenii au inceput sa viseze fara ajutor. Atunci, pentru ca narcisele nu mai trebuia sa calatoreasca, Luna, ajutata de Zana de Noapte si de Zana de Ziua, dar si de Soare, le-a facut cadou narciselor un taram in care era o primavara vesnica. Acum, noaptea, narcisele dormeau ca sub o vraja, ocrotite de Luna si de Zana de Noapte.

Narcisele aveau aripi de argint si zburau cu usurinta unui fluture. Traiau in armonie si fericire. Hrana lor erau roua si caldura pe care o primeau de la Soare. Pentru ca Soarele le era cel mai bun prieten.  

Nu se stie de cand erau narcisele pe pamant. Se ridicasera si zburasera multe generatii. Acum erau conduse de Craiasa numita Narcisa-Frumoasa. Era cea mai frumoasa Craiasa pe care o vazuse Soarele vreodata. Si Soarele stia ce spune, pentru ca el se plimba pe tot pamantul si vedea multe.

In Tara Narciselor nu exista ura sau invidie. Nu existau durere si nici lacrimi. Viata lor parea vesnica si singura lor grija era aceea de a trai fericite. Sa zboare catre munti, sa priveasca de sus frumusetea pamantului, sa se apropie cat mai mult de Soare, prietenul lor. Dar narcisele stiau ca nu au voie sa treaca dincolo de cercul muntilor. Pentru ca acolo nu era primavara si ar fi putut muri pentru totdeauna.

Viata in Imparatia Narciselor era frumoasa si usoara ... Dimineata, Soarele le mangaia usurel cu razele, iar ele, narcisele, se trezeau cu zambetul pe fata. Isi intindeau aripile, sorbeau cateva picaturi de roua. Apoi fuguta adunau roua pentru restul zilei, cand Soarele avea sa straluceasca mai mult si roua avea sa se evapore, si o puneau la adapostul frunzelor de copac, acolo unde fiecare isi avea casuta. Pe timp de noapte, narcisele nu puteau sa zboare, aripile le deveneau grele. Cum Soarele isi retragea ultima raza si ramanea Luna stapana a tinutului primaverii, narcisele adormeau ca niste copii si se trezeau dimineata, cand Soarele se intorcea ca dintr-un vis.

Soarele si Luna se cunosteau de mult, erau astri nemuritori; in timp, prietenia lor devenise din ce in ce mai stransa. Iar Luna, mai romantica, se indragostise de Soare. Il iubea cum greu se poate descrie in cuvinte. Nici Soarele nu ramasese indiferent la stralucirea de argint a Lunii.

Chiar daca noaptea dormeau, narcisele stiau de la copacii in care traiau ca Luna le ocrotea si le iubea in felul ei. Daca ar fi trecut cineva prin tinutul narciselor ar fi vazut tot o scanteiere de argint. Caci Luna le mangaia si ea pe narcise cu razele ei. Si tot noaptea, in vis, sub privirea Lunii si a Zanei de Noapte, narcisele isi pierdeau aripile. Se intampla cam ceea ce noi am numi moarte. Dar ele nu dispareau de tot, caci aripile se transformau intr-un praf fin de argint, iar pana dimineata din praful argintiu se ridicau spre cer mai multe narcise.

Supararea Lunii

De cand Soarele ii spusese Craiesei Narciselor ca este cea mai frumoasa craiasa de pe fata pamantului, Luna se intristase si, daca inainte aparea la locul ei pe cer inainte ca Soarele sa se hotarasca sa plece, acum venea in ultima clipa, parca pentru a nu-l mai intalni pe astrul ei iubit. Si narcisele simteau ca s-a schimbat ceva in lume. Noptile erau mai reci si Luna nu le mai spunea in fiecare seara povesti, asa cum facea inainte, ca sa adoarma.

Dar ce facea Craiasa Narciselor? Ca o fiinta sensibila ce era, nu ramasese rece la complimentele Soarelui si incet, incet s-a indragostit de frumosul astru. In fiecare dimineata zbura fericita cat mai aproape de Soare, pana cu o clipa inainte ca aripile ei sa fie transformate in scrum de caldura astrului. Si Soarele o privea, minunandu-se de atata frumusete si gingasie, si o admira si in fiecare zi ii amintea ca este cea mai frumoasa dintre craiesele pamantului. Luna a tot sperat ca iubirea aceasta dintre Soare si Craiasa Narciselor este ceva trecator si, pe de alta parte, astepta clipa cand narcisa avea sa-si piarda aripile! Ea si cu Soarele erau nemuritori.

Intr-o dimineata, Luna, plina de suferinta, i-a atras atentia Soarelui ca a intrecut masura si ca, de cand se stie ea Luna, nu s-a mai intamplat asa ceva! Dar Soarele a scuturat cateva raze spunandu-i Lunii ca i se pare si ca dragostea lui fata de Luna e nemuritoare chiar daca acum e indragostit de narcisa. Luna a plecat furioasa. Noaptea urmatoare, Astrul Noptii nu a venit deloc in Tara Narciselor.

Razbunarea

Supararea Lunii a dus la pierderea aripilor si la legarea de pamant a narciselor. A doua zi de dimineata, dezastrul se produsese. Narcisele care isi pierdusera aripile peste noapte ramasesera tot asa, un praf argintiu. Pline de teama, cateva narcise au mers la Craiasa, care, indragostita fiind, era deja pe cer, aproape de Soare, asa cum facea in fiecare dimineata. Atat de indragostita, incat nu a auzit chemarile curtenilor ei. Atunci au simtit narcisele, pentru prima oara in viata lor, ce este aceea durere si teama a inceput sa le dea tarcoale. In cele din urma, pe la amiaza, cand Soarele stralucea atat de tare, incat, chiar pe pamant daca erau, narcisele trebuia sa se ascunda in copaci, pentru ca sa nu fie arse de razele puternice ale Astrului Zilei, Craiasa Narciselor s-a intors si ea de pe cer. Fericita si vesela. Dar veselia ei a fost curmata brusc de ceea ce i-au povestit narcisele: ca suratele lor, care isi pierdusera aripile peste noapte, au ramas asa, un praf argintiu. Ca Luna ramasese furioasa, departe de Tinutul Narciselor. Craiasa l-a intrebat pe Soare daca le poate spune ce s-a intamplat cu suratele lor, dar Soarele nu stia. Le-a sfatuit sa astepte momentul cand Luna va veni si sa o intrebe pe ea. Pe seara, cand razele Soarelui se intalneau, de obicei, cu razele Lunii, narcisele s-au adunat toate si au asteptat ca Luna sa priveasca spre ele. Luna nu s-a uitat catre ele, dar narcisele au auzit clar cum il ameninta pe Soare: "Daca Narcisa-Frumoasa se mai apropie de tine mai mult decat celelalte narcise, ma voi razbuna! Nu mai ramane nimic din ele!". Apoi a plecat furioasa, lasandu-le pe narcise fara ajutor. Dimineata, dezastrul de cu o noapte inainte s-a repetat. Narcisele care isi pierdusera aripile ramasesera transformate in praf argintiu. Numai Zana de Noapte le putea ajuta. Dar ea avea tinutul dincolo de taramul de argint si orice narcisa care ar fi trecut dincolo de cercul magic de argint si-ar fi pierdut aripile pentru totdeauna. Ar fi murit.

Atunci si-au adus aminte ca Zana de Noapte, cea care le ocrotea intrarea intr-o noua viata, avea o sora – Zana de Ziua – care se arata foarte rar si traia retrasa undeva in munti, dar in interiorul cercului magic. Ea trebuia sa le spuna cum se ajunge la Zana de Noapte.

Ajutor

Cateva narcise au mers la Craiasa si i-au spus ca numai Zana de Noapte le-ar putea spune ce se intampla cu ele de aripile lor raman doar un praf argintiu. Si ca singura modalitate de a afla raspunsul la aceasta problema ar fi aceea ca unele dintre narcise sa mearga la ea. Peste munti, peste lumea de argint. Dar se stia foarte bine ca, daca vor trece cercul magic de argint, narcisele vor muri. Craiasa le-a ascultat si spre seara, cand Soarele nu mai ardea asa de tare, le-a chemat pe toate la sfat. Toate narcisele s-au strans in jurul copacului in care traia Craiasa.

"Cine va merge la Zana?" Craiasa a spus ca ea va fi cea care va cere ajutorul, pentru ca ea a provocat dezastrul. Si pentru ca isi iubea foarte mult poporul de narcise, cel care, pe vremuri, ducea visele oamenilor. Dar si narcisele o iubeau pe ea; stiau ca iubirea aceasta dintre ea si Soare le-a adus necazuri, dar mai stiau, de pe vremea cand duceau visele, ca iubirea nu se poate controla si o inima care a prins aripi cu greu mai poate fi oprita sa zboare!

Au discutat mult, pana aproape de ora la care trebuia sa-si stranga aripile pentru somn. Dar Craiasa-Frumoasa nu s-a lasat induplecata de rugamintile si de lacrimile supusilor. A doua zi de dimineata, cand s-a trezit, si-a luat ramas-bun de la narcise si a plecat repede spre munti. Trebuia sa ajunga inainte de apusul soarelui la Zana de Ziua.

Cand sa plece, Craiasa s-a auzit strigata usor de copacul in care ii crescusera aripile. "Nu uita de sipet!" Sipetul ii fusese lasat mostenire de mama sa, inainte de a-si pierde aripile. Copacul in care se nascuse ii spusese asta si ii aratase locul in care se afla sipetul. Si i-a mai spus ceva foarte important: "Cand vei simti ca nu mai ai putere, cand nu vei mai sti cum sa iesi dintr-o situatie, cand poporul iti va fi in pericol, sa deschizi sipetul. Te va ajuta". Acum sosise momentul, dar in graba ei Craiasa uitase. A deschis sipetul si a gasit scris pe o frunza din argint locul unde poate fi gasita Zana de Ziua. La limita dintre cele doua taramuri: cel de Argint si cel Necunoscut, unde pe narcise le asteapta pierderea aripilor. Si un mesaj scurt: "Ea te va ajuta...". Atat. Dar foarte important. Narcisa a luat frunza de argint cu ea si a plecat, cu teama de a nu ajunge prea tarziu.

Sacrificiu

A zburat ore in sir si muntele parca era tot mai departe, dar nu s-a lasat, pentru ca stia ca are de salvat o lume. Cu cat se apropia de munte, aripile ii deveneau din ce in ce mai grele, era tot mai frig si teama ca nu va ajunge o sugruma pe sarmana narcisa. Cu ultimele puteri s-a indreptat spre poarta taramului Zanei de Ziua. A mai apucat sa traga de lantugul clopotelului de aur si a cazut lesinata. S-a trezit atunci cand aripile i s-au dezghetat, au devenit iar ca un abur argintiu. Zana de Ziua se asezase langa ea si sufla vant de primavara, ca sa o incalzeasca. "Te asteptam – i-a spus –, stiam ca ai sa vii. Cunosc toate problemele tale. Doar sunt nasa ta si sunt zana!" Narcisa nu apucase sa spuna nimic. Dar au inceput sa-i curga lacrimi. Ii fusese teama ca nu va ajunge si a ajuns.

Inainte de a cadea inghetata, a crezut ca va muri si nu-si va putea salva poporul. Acum se simtea bine, asa, ocrotita de Zana de Ziua. Dar ce urma? "Stiu de ce ai venit, draga Narcisa. Te voi ajuta sa vorbesti cu sora mea, Zana de Noapte, dar sa stii ca nu putem face mare lucru pentru voi, narcisele. Ati mai fost o data salvate de la pieire, atunci cand nu mai aveati rost pe pamant, cand oamenii au inceput sa viseze singuri. Atunci eu si sora mea am induplecat-o pe Luna si l-am rugat pe Soare sa va lase sa traiti in Taramul cu primavara vesnica. Pentru ca sunteti frumoase si pentru ca mie, si Soarelui, si Lunii, si surorii mele ne incantati privirile cu frumusetea si gingasia voastra. Dar tu ai facut o mare greseala. Cum ai indraznit sa te indragostesti de Soare? Soarele este nemuritor, iar voi, narcisele, va pierdeti aripile intr-o clipa din viata fara sfarsit a Soarelui! Si Luna?! Cea care a acceptat odata sa traiti, acum nu mai vrea sa auda de voi!"

"Zana mea cea buna, te rog frumos, ajuta-ma sa ajung la Zana de Noapte, la sora ta, si roag-o frumos sa vorbeasca ea cu Luna. Poate ne iarta si acum!"

Zana de Ziua nu a dat nici un raspuns. A ramas asa, tacuta, multa vreme. In cele din urma s-a ridicat de langa narcisa care devenise un izvor de lacrimi, s-a retras intr-o camaruta din castelul ei facut numai din flori si copaci si a stat acolo mult. Atat de mult, incat Soarele a apus si Craiasa-Frumoasa a cazut in somnul ei, adanc, de vraja.

A doua zi, dis-de-dimineata, Narcisa a vazut-o pe Zana venind cu un sipet din argint. Si i-a spus: "Intra aici. Vom merge impreuna la sora mea. Sipetul acesta, facut ca si voi, din aburi de argint, te va apara de moartea care te asteapta dincolo de Lumea de Argint". Zana si-a desfacut aripile si cat ai clipi a trecut muntii si firul magic de argint a fost lasat in urma. Au intrat intr-o lume intunecata, dar luminata de raze de luna, lasate acolo de Astrul Noptii.

Cele doua Zane s-au imbratisat. Nu se mai vazusera de pe vremea cand narcisele duceau visele oamenilor. Si au stat mult de vorba, ba chiar s-au incruntat putin. Iar Craiasa-Frumoasa astepta clipa cand va fi si ea intrebata ceva. Zana de Noapte s-a apropiat de sipetul in care era ferecata narcisa. "Micuto Craiasa, am sa incerc sa te ajut; vei ramane aici si vom vorbi cu Luna. Cand Luna se va intoarce pe taramul ei, eu si sora mea ne vom ruga de Astrul Noptii sa te ierte, in amintirea vremurilor bune. Si tu te vei duce acasa si niciodata nu vei mai zbura aproape de Soare, si vei uita ca l-ai iubit vreodata. Ai inteles? Aceasta trebuie sa fie promisiunea ta." Narcisa a fost de acord. Avea de ales?

Si Luna a venit si s-a incruntat cand a vazut-o pe Craiasa. Dar Zanele – pe care ea le aprecia foarte mult – au vorbit cu ea. Si au tot vorbit si i-au tot amintit ce frumos era cand ele cresteau visele, iar narcisele le duceau oamenilor, ca Luna s-a induiosat. A iertat-o pe Narcisa si i-a spus sa mearga linistita in Lumea de Argint. Dar... sa nu uite, niciodata sa nu se mai apropie de Soare si sa uite ca l-a iubit vreodata! Niciodata!

Speranta

Zana de Ziua si-a luat ramas-bun de la sora ei si a plecat cu Craiasa. Apoi, cand au ajuns in interiorul Cercului de Argint, a deschis sipetul; Narcisa i-a multumit Zanei de Ziua, iar Zana a sarutat-o pe frunte. Si i-a mai spus: "Nu uita ca esti Craiasa narciselor, nu o narcisa oarecare!". Si Frumoasa a plecat spre narcisele ei. A ajuns si a aflat ca toate narcisele care isi pierdusera aripile devenisera mai multe, ca viata intrase in normal si veselia si fericirea aveau iarasi iz de vesnicie.

Cateva zile Craiasa si-a vazut de indatoririle ei. Dar ceva parca ii ingreuna aripile. Si lacrimile curgeau atunci cand se astepta mai putin. Supusii sai au vazut-o si au incercat sa o inveseleasca, dar nimic nu era pe placul ei. Ei au simtit iubirea Craiesei pentru Soare si au inteles ca nimic nu se poate pune in calea unei astfel de iubiri. Intr-o zi, printre hohote de plans, Craiasa s-a dezlipit de copacul in care crescuse si s-a avantat spre Soare!

Mai sus, tot mai sus, pana a simtit ca aripile incep sa i se topeasca. Suratele sale o priveau si inimile lor prinsesera aripi, inaltandu-se alaturi cu ea. Soarele o privea plin de dragoste stiind ca o priveste pentru ultima oara. A incercat sa-si stranga razele, nu a mai putut-o salva. Narcisa s-a topit. A disparut. Dar inainte de a muri a mai apucat sa-i spuna Soarelui "Te iubesc!".

Urmarea

Luna ii ceruse o promisiune Craiesei dar iubirea ei fata de Soare a fost mai presus de orice promisiune.

Ar fi vrut ca narcisele sa dispara cu totul de pe fata Pamantului. Dar Soarele a rugat-o sa fie milostiva. Si atunci Luna a hotarat: "De astazi, narcisele isi vor pierde aripile de argint. Nu vor mai putea zbura. Mai mult, vor prinde radacini si vor trai atat cat va fi primavara. Pentru ca cercul de argint se va rupe si aici, pe Taramul Narciselor, vor fi cele patru anotimpuri." Si dintr-odata, toate narcisele au simtit cum incepe sa le creasca radacini. Apoi, din locurile unde erau prinse aripile, le-au crescut petale albe, ca zapada. Acum era primavara.

Florile

Intr-o zi, intr-o alta primavara, un om mai curajos a trecut muntii care ocroteau Taramul Narciselor. S-a minunat de frumusetea fiintelor delicate care acopereau tot pamantul de acolo. Si a exclamat: "Ce flori frumoase! Nu am mai vazut pana acum!". Dar omul, fara sa stie ca demult narcisele ii aduceau visele, le-a luat cu el, sa le arate semenilor sai ce frumusete a descoperit. Narcisele au plans de fericire, pentru ca s-au ridicat de pe pamant si astfel au putut zbura din nou. Omul le-a aratat semenilor sai ce a gasit si s-au bucurat cu totii de frumusetea lor neasemuita. Cu timpul narcisele s-au ofilit si sufletele lor au prins aripi de argint si s-au inaltat catre Soare, acolo unde salasluieste Craiasa Frumoasa, in adancul inimii sale. Primavara insa, cand se topesc zapezile si Soarele incepe  sa incalzeasca bine pamantul, narcisele iar infloresc, se intorc din nou pe pamant sa aminteasca oamenilor ca cine moare in iubire traieste vesnic. Si de atunci infloresc in fiecare primavara.

Legenda Mureșului și a Oltului

 

Râul Olt este năvalnic şi năbădăios, iar Mureşul e liniştit

Traia odata un imparat pe varful unui munte, intr-o cetate cu doua turnuri. Si odata, intr-o vara, a plecat imparatul acela la razboi si nu s-a mai intors.

Imparateasa a trimis soli in toate partile sa dea de urma sotului ei, si s-au dus solii cercetand pana la marginile lumii, si s-au intors dupa vreme idelungata, fara bucurie.

Si avea imparateasa doi copii care se jucau in tarana, cand a plecat tatal lor sa se razboiasca; iar acum erau mari si flacai de insuratoare. Unul cerscuse in turnul dinspre miazanoapte, celalalt in turnul dinspre miazazi, si amandoi erau feluriti la fire si la ganduri, dar unul si unul la chip si la faptura.

Si s-au inteles ei sa plece de-a lungul lumii si sa caute pe tatal lor. Mama lor a plans de bucurie si de durere, cand a aflat de hotararea lor; de bucurie ca are flacai atat de vrednici, si de durere, ca se temea sa nu-i piarda. Dar i-a povatuit sa se tie vesnic impreuna, cum tin boii la jig, si vesnic drumul unuia sa fie drumul celuilalt. Si i-a binecuvantat si le-a dat voie sa plece, si iarasi i-a sfatuit sa mearga in tovarasie nedeslipita, si au plecat flacaii.

Dar abia parasira cetatea parintilor si au inceput sa nu se inteleaga la drum, caci erau feluriti la fire si la ganduri. Cel crescut in turnul dinspre miazanoapte a apucat pe partea unde fusese turnul in care a crescut.

Pe unul il chema Muresul, pe celalalt Oltul.

Si de-acolo, din crestetul muntelui, li s-a despartit cararea, ca Muresul apornit spre miazanoapte, iar Oltul spre miazazi. Si era Oltul sfaramicios si iute din fire si a apucat nebuneste la vale, spre ziua senina, iar Muresul era intunecat si linistit ca noaptea pasnica si a apucat incet, incet, spre miazanoapte. Dupa catava vreme insa, pe Mures l-a ajuns dorul de frate-sau si i s-a intristat sufletul si de aceea s-a intors spre miazazi sa-si afle fratele. Si nu l-a mai aflat, ba si-a pierdut si calea si a apucat in alta parte, tot linistit si cu inima de pace.

Dar mama lor, cand a vazut ca s-au despartit chiar de la casa parinteasca, a alergat sa le curme drumul, dar nu era chip sa-i ajunga, mai ales ca ei fugeau in doua parti. Si a plans imparateasa, si-n acel minut, amandoi baietii s-au facut rauri, si rauri au ramas.

Si de atunci, Oltul cel sfaramicios si iute din fire a dat navala prin tari muntoase si s-a asvarlit prin munti cu prapastii si s-a afundat pe la Turnu Rosu, cocotind si izbindu-se de stanci. Si de aceea lui i se canta cantecul:

Oltule, rau blestemat,

Te-ai facut adanc si lat;

Ca vii mare, spumegat

Si cu sange-amestecat.

Iar Muresul de atunci curge tot pe ses si tot spre sesuri nazuieste linistit si increzator, si de aceea i se canta cantecul:

Mures, Mures, apa lina,

Trece-ma-n tara straina,

Si-mi fa parte de hodina.

(I.Mircea, Legende, Bucuresti, 1937)

Detunata

Era demult, foarte demult, cand pe frumoasele plaiuri ale Ardealului se luptau pentru stapanire uriesii cu zanele. Si se spune ca in tinutul incantator unde se afla acum Buciumanii si Detunata a tabarat o ceata de uriasi si au luat in stapanire plaiurile si codrii pustii. Capetenia lor era cel mai neimpacat dusman al zanelor; era vai si amar de acea zana care cadea in mainile lui, aceea nu mai vedea soarele cu ochii, caci strasnicul capitan jurase moarte tuturor zanelor.

Voinicul urias avea un fecior, frumos si drept ca bradul din munte si viteaz mare minune. Singura placere a acestuia era lupta vitejeasca, iar cand luptele conteneau, pleca la vanat prin codri, ca sa se lupte cu ursii si bourii ce se aflau pe acele vremuri in munti; in lupta cu ei, feciorul de urias isi astampara dorul de vitejie, dorul de razbunare… Odata, strabatand foarte departe prin codri fara poteci, innopta prin padure. Nestiind incatrau sa deie, se puse sa doarma peste noapte la radacina unui brad. Dar n-apuca sa atipeasca, cand zareste prin padure incolo o mica raza de lumina si in urechi ii strabate sunetul unui glas care canta o doina atat de dulce si atat de fermecatoare, cum nu mai auzise pana atunci niciodata… Era glas dulce de femeie. Voinicul sari drept in picioare, mai asculta un minut rapitorul cantec, apoi isi indrepta pasii spre lumina ce licarea printre brazi. Si ce sa vaza? In o mica poienita, langa un foc de vreascuri, sedea cantand o fata fecioara, frumoasa si ademenitoare, ca un vis placut din o noapte senina… Era o zana, dintre acelea carora tatal sau le jurase moarte. Zana, zarindu-l, voi sa fuga, dar voinicul o opri, si mult, mult au stat ei povestind si glumind laolalta.

Focul de vreascuri a aprins in inimile lor un alt foc mai puternic, focul dragostei patimase si mistuitoare. Din acel ceas, voiniul urias se schimbase cu totul, nu era ca mai-nainte. O tristete adanca il coplesise si nu avea alt dor decat sa plece prin codri, unde il astepta zana, cu cantecul ei fermecator.

Tatal sau, batranul urias, avea banuiala de acest lucru si o data ii urmari pasii, insotit de o mare ceata de uriasi. Si, ce sa vaza? Feciorul sau se afla in bratele unei zane, tocmai pe locul unde se inalta azi Detunata.

Un strigat de manie, si nevinovata zana cazu strapunsa de spada batranului. In minutul urmator, insa, si batranul se rostogoli alaturi, lovit in inima de pumnalul fiului sau.

Iarba si muschii se colorara in sange, iar feciorul urla si mugea frant de durere, cum mugeste vita in agonia mortii. Dar atunci, o minune! La glasul lui rasunara tunete si traznete infioratoare, de se cutremurau muntii si vaile.

Pamantul se crapa si inghiti pe cei doi indragostiti, iar traznetele si limbile de foc ce ieseau din maruntaiele pamantului schimbara in stane de piatra trupul crudului batran si pe ceilalti uriasi.

Si asa au ramas cu totii pana in ziua de azi, caci din trupurile lor s-au facut stalpii Detunatei.

Legenda Zăpada și ghiocelul (sursa net)

 Cînd Dumnezeu a făcut toate cîte sînt pe pămînt, iarbă, buruieni şi flori, le-a împodobit cu tot felul de cu­lori frumoase. Cînd a făcut şi zăpada, i-a zis :

- Să-ţi cauţi tu singură culoarea care-ţi place, fiindcă tu umbli peste tot.

Atunci zăpada se duse la iarbă şi-i spuse :

- Dă-mi şi mie din culoarea ta verde şi aşa de frumoasă !

Iarba nu vru însă. Rugă apoi pe trandafir să-i dea culoarea lui roşie, strălucitoare. Dar nici trandafirul nu voi. Ceru culoarea albăstruie de la viorea, culoarea gal­benă de la floarea soarelui. Nici una nu ascultă rugămin­tea zăpezii. Tristă şi amărîtă, zăpada ajunse în dreptul ghiocelului. Către el îşi plînse ea durerea, grăind:

- Nimeni nu vrea să-mi dea culoarea sa. Toate ma alungă şi-şi bat joc de mine.

Ghiocelul, milos, se înduioşă, de soarta zăpezii şi-i zise :

- Dacă-ţi place culoarea mea albă, eu o împart bucuros cu tine.

Zăpada primi cu mulţumire darul ghiocelului. De atunci ea poartă veşmîntul alb ca al ghiocelului. Drept recunoştinţă, îl lasă să scoată căpşorul afară, de cum începe să se arate primăvara.

Legenda Vârfului Frumoasa (sursan net)

 Cât privește istoria României, o legendă a luat naștere și datorită Vârfului Frumoasa (2.168 metri) din Munții Cindrei. Legenda spune că pe Valea Sebeșului s-a născut o fată de o frumusețe fără egal și toți bărbații roiau în jurul său. Singurul care nu o băga în seamă era Cindrel, băiatul unui cioban. Cum Cindrel a ales o altă fată din sat, pe Mariuca, se spune că Vârful Frumoasa s-a format din cauza dragostei neîmplinite a fetei, care nu l-a putut avea de bărbat pe Cindrel.

Legenda lăcrămioarei (sursa net)

– I –

În rai nici o minune plăcută nu lipsea.

Văzduhul lin, răcoare, a crini amirosea,

Căci albele potire în veci tot înflorite

Scoteau din a lor sânuri arome nesfârşite.

Lumina era moale şi-ndemnătoare şopţii.

Nici noaptea urma zilei, nici ziua urma nopţii.

Prin arbori cântau păsări, prin aer zburau îngeri,

Şi nu găseau răsunet în el a lumii plângeri;

Căci scris era pe ceruri, pe frunze şi pe unde:

„Nici umbra de durere aice nu pătrunde”.

Pe maluri verzi, frumoase, de râuri limpezite,

Stau sufletele blânde, iubinde, fericite,

Gustând în liniştire cerească veselie

Ce-n fiecare clipă cuprinde-o vecinicie.

Dulce-adăpost de pace, grădină-ncântătoare…

Avea orice minune, dar îi lipsea o floare.

– II –

Şi iată că soseşte un oaspe de pe lume,

Un suflet alb şi tânăr pe-un nor de dulci parfume;

Iar sufletele toate îi ies lui înainte,

Primindu-l cu zâmbire, cu gingaşe cuvinte,

Şi-i zic: „În raiul nostru bine-ai sosit, copile!

Curând plecaşi din viaţă! Nu plângi a tale zile?”

„Nu, căci am dat o clipă de viaţă trecătoare

Pe alta mai ferice şi-n veci nepieritoare.”

„Şi nu ţi-e dor acuma de lumea pământească?”

„Nu, căci mai mult îmi place întinderea cerească.”

„Cum? Nu laşi nici o jale pe urma ta duioasă?”

„Ah! las o mamă scumpă, o mamă drăgăstoasă

Şi vecinic după dânsa voi plânge cu durere!”

Zicând, copilul plânge, lipsit de mângâiere,

Şi lacrimile-i calde se schimbă-n lăcrimioare.

De-atunci nu mai e lipsă în rai de nici o floare!

Modul în care cântul afectează sănătatea (sursa net)

1. cântatul conferă corpului vibrații „corecte”, ceea ce ne ridică vitalitatea;

2. în timpul cântării, în creierul uman sunt produse substanțe chimice speciale care ne ajută să simțim pacea și bucuria;

3. cântatul îmbunătățește circulația sângelui, care are un efect benefic asupra corzilor vocale, amigdalelor și a numeroșilor ganglioni limfatici, ceea ce înseamnă că crește semnificativ imunitatea locală (cu alte cuvinte, răcim rar);

4. îmbunătățirea aportului de sânge în timpul cântării duce la activarea activității creierului: începe să funcționeze mai intens, memoria se îmbunătățește, orice informație este mai ușor percepută;

5. (atenție, fetelor!) îmbunătățirea alimentării cu sânge a capului în ansamblu întinerește corpul, îmbunătățește starea pielii;

6. cântatul este foarte util pentru bolile pulmonare, deoarece nu doar înlocuiește exercițiile de respirație, ci promovează și dezvoltarea pieptului, o respirație adecvată, ceea ce reduce semnificativ numărul de exacerbări;

7. cu clase regulate în cor, nivelul de imunoglobulină-A și hidrocortizon crește în organism, care sunt semne de bună imunitate;

8. în prezent, au fost dezvoltate tehnici care tratează bâlbâiala prin cântare și ajută la îmbunătățirea dicției;

9. cântatul este folosit chiar și atunci când luptă împotriva supraponderalității: uneori persoanelor supraponderale li se oferă să cânte două sau trei cântece în loc să ia o gustare atunci când le este foame.

De aceea, experții recomandă să cânți cel puțin 5 minute pe zi, echivalând cântatul cu exercițiul fizic.

27 de proverbe japoneze pline de înțelepciune

1. Cedează proștilor și nebunilor.

2. Dacă femeia va dori, va trece și prin stânci.

3. Nu-l reține pe cel ce pleacă, nu-l alunga pe cel ce vine.

4. Repede este același lent, dar fără întreruperi.

5. Mai bine e să fii dușmanul unui om bun, decât prietenul unui om rău.

6. Fără oameni simpli nu există oameni mari.

7. Cine cu adevărat dorește să se ridice sus, va inventa scara.

8. Soțul și soția trebuie să fie asemenea mâinii și ochilor: când mâna doare, ochii plâng, iar cînd ochii plâng, mâna șterge lacrimile.

9. Soarele nu știe cine e corect. Soarele nu știe cine e greșit. Soarele luminează fără scopul de a încălzi pe cineva anume. Cel ce s-a găsit pe sine însuși e asemenea unui soare.

10. Marea e mare pentru că nu desconsideră râulețele mici.

11. Și drumul lung începe cu cel scurt.

12. Cine bea, nu știe despre daunele vinului; cine nu bea, nu știe despre avantajele lui.

13. Chiar dacă niciodată nu vei avea nevoie de sabie, trebuie s-o porți toată viața.

14. Florile frumoase nu aduc roadă gustoasă.

15. Necazul, ca și rochia ruptă, trebuie lăsat acasă.

16. Când există dragostea, și veziculele variolei sunt fel de frumoase ca gropițele din obrajori.

17. Nimeni nu se împiedică stând întins în pat.

18. Un cuvânt bun poate încălzi trei luni de iarnă.

19. Dacă problema poate fi rezolvată, nu merită să-ți faci griji pentru ea. Dacă însă nu poate fi rezolvată, e inutil să-ți faci griji de ea.

20. Când desenezi o ramură, trebuie să simți adierea vântului.

21. De șapte ori verifică înainte de a avea dubii despre un om.

22. Încearcă să faci tot ce poți, în rest lasă-te în voia sorții.

23. Fericirea vine în casa în care se râde.

24. Victoria îi revine celui care va răbda cu jumătate de oră mai mult decât rivalul său.

25. Se întâmplă uneori că frunza se îneacă, iar piatra plutește.

26. Săgețile nu zboară spre fața care zâmbește.

27. După ce ai gândit – hotărăște-te, după ce te-ai hotărât – nu te mai gândi.