Am învățat să facem sex, dar n-am învățat să iubim.
Ne întâlnim în întuneric, trupuri străine, suflete pustii.
În această lume a ecranelor, ne pierdem în fațade,
Între swipe-uri și like-uri, ne uităm adevăratele nevoi.
Am învățat să urâm înainte să dăruim.
Ne închidem în carapace, construind ziduri din vorbe grele.
Privim cu suspiciune și frică, uitând de empatie,
Într-o lume rece, sufletele se sting, una câte una.
Am învățat să plângem înainte să râdem.
Lacrimi mute se scurg pe fețe nevăzute,
Într-o tăcere apăsătoare, râsul e doar o amintire,
Ne pierdem în dureri nesfârșite, căutând alinare.
Suntem pierduți în episoade spasmice, fără medicament,
Rătăcim prin întunericul cotidian, căutând sens.
În acest abis modern, inima noastră e doar o umbră,
O fantomă a ceea ce ar fi putut fi, dar nu este.
Ne-am pierdut în tehnologie, în goana după superficial,
Am uitat să iubim, să dăruim, să trăim cu adevărat.
Și astfel, rămânem captivi în propria noastră creație,
Prizonieri ai unui univers gol, fără speranță, fără lumina iubirii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu