A fost odată ca niciodată o livadă plină de legume și pomi fructiferi. Era plăcut să stai la umbra copacilor. Dar într-o bună zi, au început să crească cepe speciale. Fiecare avea o culoare diferită: roșu, galben, portocaliu, violet? Culorile erau orbitoare, precum culoarea unei priviri sau a unei amintiri frumoase.
După mai multe investigații, s-a dovedit că fiecare ceapă avea o piatră prețioasă în inima sa. Una avea un topaz, alta un rubin, alta un smarald? Dar, dintr-un motiv de neînțeles, oamenii au început să spună că acest lucru era periculos, nepotrivit și chiar rușinos. Așa că frumoasele cepe au trebuit să înceapă să-și ascundă piatra prețioasă cu straturi din ce în ce mai întunecate și urâte, pentru a deghiza cum arătau în interior.
Până când au devenit cepe vulgare, iar altele chiar au ales să se ascundă din nou în pământ. Un înțelept căruia îi plăcea să stea la umbra livezii și care înțelegea limbajul cepelor a trecut pe acolo, a început să vorbească fiecăreia dintre ele și le-a întrebat:
ÎNȚELEPTUL:
De ce nu vă arătați așa cum sunteți și înăuntru?
Unele dintre ele au răspuns:
Pentru că m-au obligat să fiu așa...
ALTELE...
Nu știu, dar am fost învățată să arăt ca celelalte...
ALTELE...
Pentru că respingerea mă doare...
Toate au fost de acord că straturile erau puse de alți „normali” și chiar ele o făceau pentru a evita să fie etichetate drept „ciudate”.
Înțeleptul a izbucnit în lacrimi, gândindu-se la „atrocitatea” care se comitea cu o ceapă atât de valoroasă, iar când oamenii l-au văzut plângând, s-a gândit că este înțelept să plângă în fața cepei.
Astfel, din acea zi, toată lumea plânge atunci când o ceapă își deschide inima în fața noastră.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu