Un licurici zăcea în tufișul de liliac și privea abătut în pământ. Nici nu băga de seamă apusul soarelui care deveni auriu, apoi roșiatic și nici pomeneală sa simtă mirosul parfumat al florilor de liliac.„Ce groaznic!” mormăi licuriciul pentru sine însuși. Cât de îngrozitor este să fii un licurici care să nu poata lumina. La fel de bine aș putea fi considerat o muscă sau gândac. Un licurici care nu poate să lumineze nici nu poate fi numit licurici, sunt o rușine pentru familia mea.
Licuriciul stătea posomorât și privea cum rând pe rând, ceilalți licurici începeau să lumineze, pe măsură ce soarele trecea în amurg și amurgul se pierdea încet în noapte.
Din toate celelalte puncte de vedere, era un licurici perfect. Avea o pereche elegantă de antene, aripi minunate și o coadă lunga suplă. Singurul lucru care-i lipsea era că nu putea să lumineze.
“Probabil că ceilalti știu un secret pe care eu nu-l cunoscu, se gândi licuriciul. Cum de reușesc ei să lumineze și să sclipească fără prea mult chin, în. timp ce eu, oricât aș încerca nu pot scoate nici măcar o scânteie?
Atunci se hotărî să-și părăsească culcușul din tufișul de liliac și porni într-o călătorie pentru a descoperi cum să-și aprindă lumina. Un prim popas îl făcu în tufișul de colectat miere, unde două fete licurici foarte harnice străluceau aprins printre floricelele dulci.
Licuriciul se rușina nițel să le întrebe așa direct, dar își dădu seama că nu are nimic de pierdut și că ar avea atât de mult de câștigat dacă ar învăța cum să lumineze…
“Bună ziua”, rosti el, “vă deranjează dacă vă pun o intrebare? Aș vrea să știu ce vă aprinde pe voi?”
“Cum adică ce ne aprinde?” întrebară ele.
“Ce vă aprinde încât să incepeti să luminați?” întrebă din nou licuriciul.
“Ah, deci asta era? Păi nu știm prea sigur, dar credem că tufișul de miere e cauza: de câte ori ne apropiem de floricelele astea minunate ne aprindem.”
Asta însă nu-i era prea mult de ajutor licuriciului, căci de când vorbea cu ele era tot lângă tufișul acela și nu se întâmpla nimic. Le-a mulțumit fetelor și zbură mai departe. A ajuns apoi la un alt licurici, acesta locuia într-un tufiș de mure și îl găsi luminând ritmic în timp ce canta. Lumina sa era impresionanta! Acesta îi făcu semn să nu-l întrerupă.
“Spune acum! Ce întrebare poate să fie așa de importantă încât să mă întrerupi din cântat? ”.
“Cum îți aprinzi lumina?” întrebă licuriciul.
“Nu m-am gândit la asta. Ori de câte ori cânt, lumina mea se aprinde și rămâne așa până la finalul cântecului. Acum te rog să nu mai spui nimic: încep din nou concertul.”
Licuriciul începu și el să cânte, în speranța că-i va aprinde și lui lumina…dar nimic. La auzul glasului său ceilalți licurici își astupau urechile.
De data asta își întinse aripile și zbura drept spre Zâna licuricilor care sclipea într-o tufă de laur. Ea era considerată drept unul dintre cei mai înțelepți licurici și era respectată pentru lumina ei. De data asta trebuia sya primească răspunsul.
“Oooo, sunt mai multe feluri în care-ți poți aprinde lumina” îi spuse zâna.
“Într-adevăr, deja cunosc o mulțime de moduri, care însă din păcate nu funcționează la mine”, spuse licuriciul. Și i-a povestit de cele petrecute.
“Bineînțeles că acestea nu ar putea aprinde lumina ta. Deși există o mulțime de moduri de a ne aprinde lumina, un singur lucru le poate face să funcționeze și acela ești TU.”
“Păi,nu înțeleg, zise licuriciul, am încercat totul si nu o pot aprinde indiferent cât de tare m-aș strădui”.
“Nici nu-i de mirare”, răspunse ea.
“Nu funcționează dacă te simți supărat sau dacă tu cauți asta cu încrâncenare. Primul lucru cu care poți începe este acela de a te liniști.”
“Și cum să fac asta?”, întrebă licuriciul.
“Gândindu-te la lucruri care te liniștesc. Sentimentele provin din gândurile tale și dacă gândești calm, te vei simți liniștit. Încearcă să te gândești la cea mai liniștitoare imagine care îți vine în minte.”
Si licuriciul se gandi la imaginea lunii pline, intr-o noate calduta de vara. Isi imagina ca auzea cantecul greierilor si ca simtea o boare lina de vant atingandu-i aripile. Ofta de placere. Se simtea fericit pentru prima oara dupa atata vreme.
“Deja e mai bine”, spuse ea simtind o schimbare in el. “Acum esti pregatit sa inveti sa-ti aprinzi lumina. Gandeste-te la ceva ce faci intotdeauna cu placere.”
Si licuriciul incepu sa-i spuna o poveste de suflet care lui ii placea foarte mult. Se simtea fericit pentru prima oara dupa atata vreme. Ascultandu-l , zanei ii dadura lacrimile la finalul povestii.
“Acum uita-te la lumina ta!” ii spuse ea, iar licuriciul se intoarse si arunca o privire peste umar. Reusise! Luminita lui se aprinsese pentru prima data in viata.
“Uaau, cum am reusit sa fac asta?”, intreba el.
“Ti-ai descoperit darul si anume acela de a povesti. Ori de cate ori faci ceea ce iti place, ori de cate ori iti pui darul in valoare, lumina ta se aprinde.”
“Dar, ce se va intampla daca se va stinge iar si nu o sa o mai pot aprinde?”, intreba el in timp ce lumina lui se stingea usor.
„Depinde doar de tine sa iti aprinzi lumina si sa o pastrezi asa. Gandurile negative ca cele pe care le aveai cand ai venit la mine nu fac decat sa o stinga. TU esti cel care are puterea de a o mentine aprinsa.”
.jpeg)
După ce îi va cădea ciocul vechi, va aștepta să-i crească altul nou. Apoi își va distruge singur ghearele inutile din cauza bătrâneții și va aștepta să-i crească gheare puternice, noi. Își va smulge penele vechi și va aștepta zgribulit să-i crească altele. Procesul de renaștere durează în jur de 4 luni, dar după acest timp de suferință, vulturul poate zbura din nou și se poate hrăni încă cel puțin 30 de ani. Repet, este o legendă. Dar e atât de frumoasă!
