Selecţie cu expresii româneşti (sursa net)

1. A face pe cineva cu ou şi cu oţet- a certa, a mustra

2. A duce cu preşul – a păcăli, a duce pe cineva cu vorba

3. A se uita ca mâţa in calendar – a privi la ceva fără a pricepe nimic

4. A fi pestriţ la maţe – a fi rău la suflet, a fi foarte zgârcit

5. A arde pe cineva – a păcăli, a înşela

6. A umbla cu cioara vopsita – a fi necinstit, a fi incorect

7. A trece ca Vodă prin lobodă – a umbla peste tot, fără nicio piedică

8. A-şi bate cuie-n talpă – a-şi complica existenţa, a-şi face singur greutăţi

9. S-a dus bou si s-a întors vacă - a pleca să lămurească o problemă şi se întoarce mai puţin lămurit decât a plecat

10. A face capul calendar – a zăpăci pe cineva spunându- foarte multe lucruri

11. A duce cu zăhărelul – a înşela, a amăgi cu promisiuni false

12. A se uita ca viţelul la poartă nouă - uimit, nedumerit, dezorientat

13. Bate toba în Moldova şi se-aude în Craiova – a divulga un secret

14. Înalt ca bradul, prost ca gardul – superioritatea fizică este inutilă fără inteligenţă

15. A ploua în gură – a-i fi poftă

16. A-i sări muştarul - a se enerva

17. A se repezi ca surdul în tobă - a se pripi

18. A scoate din pepeni - a enerva, a înfuria

19. A plimba ursul - a determina pe cineva să plece

20. A freca menta - a irosi timpul.

21. A spăla putina - a pleca în grabă, a fugi

22. Vrei, nu vrei, bea Grigore aghiasma – Cand se spune despre cineva ca face ceva impotriva vointei sale.

23.Greu la deal, cu boii mici si la vale cu juninci  – Oamenii tind sa foloseasca aceasta expresie impamantenita atunci cand resursele sunt nepotrivite pentru a face ceva.

24. A bate saua ca sa priceapa iapa – a face o aluzie

25. A umbla cu cioara vopsita - a minti, a insela

26. Nici in clin, nici în maneca - nu ai de-a face cu ceva sau cu cineva.

27. S-a dus pe apa Sambetei – a disparut.

 

Cinci lucruri surpinzătoare despre moarte. (sursa net)

Ce se întâmplă cu noi după ?

''În această lume nimic nu este sigur, cu excepţia morţii şi a impozitelor'', aşa sună celebrul motto al lui Benjamin Franklin.

Mai jos găsiţi rezultatele a cinci cercetări biochimice, medicale, genetice, sociologice şi psihologice, unele de-a dreptul uimitoare, despre moarte şi procesul de după:

 

1. Descompunerea trupului omenesc miroase (bolnăvicios) de dulce

Este greu de descris a ce miroase moartea, dar cei mai mulţi oameni sunt de părerea că miroase urât. Mirosul de descompunere a corpului uman este, de fapt, foarte complex, el implică peste 400 de compuşi chimici volatili.

Un studiu recent a constatat că deşi mulţi compuşi chimici sunt comuni atât pentru animale, cât şi pentru oameni, ar putea exista cinci esteri (compuşi organici care reacţionează cu apa pentru a produce alcooli şi acizi) care sunt unici pentru om, dar sunt produşi şi de fructe atunci când sunt în proces de putrefacţie. Cei familiarizaţi cu mirosul de descompunere a corpului uman, cum ar fi specialiştii din medicină legală sau antreprenorii de pompe funebre, raportează adesea un miros "bolnăvicios de dulce" când au fost rugaţi să descrie cadavre.

 

2. Unghiile şi părul dvs. nu vor continua să crească

Este posibil să fi auzit că unghiile şi părul uman continuă să crească, cel puţin pentru un timp, după ce mori. Fals ! Adevărul este că, corpul uman, de fapt, se micşorează din cauza deshidratării, ceea ce face ca unghiile şi părul să arate mai lungi.

 

3. Lungimea telomerilor ne poate prezice durata de viaţă

Pentru o lungă perioadă de timp se credea că celulele noastre ar putea fi nemuritoare şi că, în condiţiile de mediu corecte, s-ar putea conserva pentru totdeauna. Dar, aşa cum a fost descoperit în 1961, celulele nu sunt nemuritoare, ele se mai pot divide de 50 - 70 de ori şi se opresc. Un deceniu mai târziu, o mouă ipoteză a fost lansată: telomerii, secvenţe de ADN de la capetele cromozomilor, se scurtează cu fiecare diviziune, iar atunci când acestea ajung a fi prea scurtă, diviziunea celulară se opreşte şi celulele mor.

De atunci, au existat păreri că lungimea telomerilor ar poate fi utilizată pentru a prezice durata de viaţă, şi nu doar la oameni. Cu toate acestea, nu toate activitatile de cercetare confirmă această şi nu este încă clar dacă scurtarea telomerilor este cauza îmbătrânirii sau doar e un simptom.

 

4. Frica de moarte scade cu vârsta

Pare contra-intuitiv să crezi că frica de moarte scade pe măsură ce îmbătrânim, dar studiile realizate în Statele Unite ale Americii au demonstrat acest lucru.

Un studiu a constatat că oamenii de 40 şi 50 de ani şi-au exprimat o frică de moarte mai mare decât persoanele de 60 şi 70 de ani.

Un alt studiu a constatat că oamenii ajunşi la vârsta de 60 de ani au raportat mai puţină frică de moarte decât persoanele cu vârsta cuprinsă între 35 şi 50 de ani, şi mai puţin chiar ca cei de 18 - 25 de ani. Un alt studiu a constatat că, după vârsta de 20 de ani, frica de deces a participanţilor a avut tendinţa să scadă, cu vârsta.

 

5. Gândurile despre moarte ne formează prejudecăţi.

”Gândul despre propria moarte vine din interior. Notează ce crezi şi asta ţi se va întâmpla, dacă te consideri mort, vei muri fizic”.

Acestea sunt instrucţiunile care au fost date miilor de oameni care au participat în mai mult de 200 de studii, în ultimii 25 de ani.

Rezultatele sugerează că gândurile despre moarte, în comparaţie cu gândurile despre lucruri mai banale sau chiar alte surse de anxietate, îi schimbă: pe oamenii rasişti îi fac mai toleranţi, mai aspri în ce priveşte prostituţia, mai puţin dispuşi să consume bunurile străine.

Gândul la moarte îi face pe oameni să-şi dorească să aibă mai mulţi copii şi să-şi numească copii cu propriul nume.

Cu alte cuvinte, gândul la moartea ne face, pe noi oamenii, să ne dorim o nemurire simbolică.

Există unele dovezi că, în faţa morţii, oamenii mai puţin credincioşi sunt mai dispuşi să creadă în Dumnezeu şi în viaţa de după moarte.

 

Ororile sexuale ale celor mai desfrânaţi voievozi români (sursa net)

Ştefan Vodă, ucis în timpul unui desfrâu, Iancu Vodă Sasu „le ruşina pe giupânese”

 

Cronicarii din secolele trecute au oferit numeroase relatări despre viaţa intimă a domnitorilor din secolele trecute. Unii dintre voievozi şi membri ai familiilor acestora erau recunoscuţi pentru desfrâurile lor.

Una dintre cele mai ciudate cronici din secolele trecute îl are în prim-plan pe Radu cel Frumos, domnitor în Ţara Românească şi frate al voievodului Vlad Ţepeş.

Radu cel Frumos a fost concubinul Sultanului Mahomed al II-lea, fiind ţinut la palatul acestuia, în adolescenţă, „pentru fapte de ruşine”, afirma cronicarul Gheorghe Şincai.

 

„Mohamed al doilea pe Radu cel Frumos îl avea la sine din 1445 şi-l folosea la fapte de ruşine, ţinându-l la masă cu sine. Ci mare price a fost întru început între împărat şi pruncul acesta, când a vrut întâia dată să facă cu el după năravul turcesc. După ce s-au întrupat în curtea împărătească, l-au surghiunit la Caramanu, că mai omorâse pre împăratul, împungându-l cu sabia. Dar după aceia s-a făcut concubin împăratului”, scria cronicarul, potrivit autorilor volumului "Medicina şi farmacia în trecutul românesc".

 

Ştefăniţă Vodă, fiul domnului Moldovei Vasile Lupu, avea apăucături similare.

„Ştefăniţă, feciorul lui Vasile Lupu, fiind domn la Moldova şi tânăr, se dezmierda şi făcea lucruri copilăreşti şi nebuneşti. Nu căuta treburile domniei, ci curviile, nu numai cu partea femeiască, dar şi cu partea bărbătească. Căci cuconii moldovenilor cei frumoşi atâta i s-au împrumutat, cât nu erau în stat să plătească fără de pagubă acea datorie. Mai făcea aceste nebunii şi atunci când ieşea la preumblare şi la vânaturi. Punea boieri pe cai turceşti şi ieşind la câmp, poruncea de le lua frânele şi le da calea, iar caii nefiind domoliţi, la mulţi le-a făcut primejdie de moarte”, scriu autorii volumului "Medicina şi farmacia în trecutul românesc".

Şi alţi voievozi erau recunoscuţi pentru desfrânarea lor.

 

Petru Rareş, afirma Grigore Ureche, "de nimica alta nu grijea, ce numai cu toată casa sa petrecea în ospeţe şi în dezmierdăciune", iar fiul său, Iliaş Rareş Vodă (1546 - 1551) „dinafară se vedea pom înflorit, iar dinăuntru lac împuţit. Avea cu sine sfetnici turci cu care ziua petrecea şi se dezmierda, iar noaptea cu turcoaice curvind, din obiceiurile creştineşti s-a îndepărtat”, afirma Dimitrie Cantemir, în „Istoria Ieroglifică”.

 

Ucis în timp îşi petrecea noaptea cu amantele Iliaş a abdicat, a trecut apoi la mahomedanism şi a ajuns paşă de Silistra. Chipul lui a fost zugrăvit în tabloul votiv al bisericii Mănăstirii Probota, ctitorită în 1530 de tatăl său, dar ulterior a fost înnegrit.

 

În locul lui pe tronul Moldovei a urcat Ştefan Vodă (1551 - 1552), cunoscut şi sub numele de Ştefan cel Tânăr, Ştefăniţă Vodă şi Ştefan Rareş Vodă. S-a arătat şi el "cu curvie neastâmpărată", scriau cronicarii vremii.

"Nu se răbda de femei cu bărbaţi, nu rămâneau fete fecioare neruşinate, nici giupânesele boierilor nebatjocorite”.

Boierii l-au omorât din această pricină, afirmau unii dintre cărturari, iar o explicaţie a dat-o cronicarul Grigore Ureche.

„Care poate fi om ca acela, să-şi vadă muierea silită şi batjocorită, şi să sufere ? Carele nu va suspina, văzându-şi fiica sa, fecioară din sânul lui, ce au cruţat-o, să o ia oarecine să-şi râză de dânsa. Şi care slujitor sau boier va primi să-i ia muierea spre pofta sa cea neastâmpărată şi nu-i va gândi răul ?”, afirma Grigore Ureche în Letopiseţ, potrivit autorilor volumului "Medicina şi farmacia în trecutul românesc"

Uciderea lui Ştefan Vodă a fost relatată şi de Gheorghe Şincai.

„Ştefan şi-a adus dascăli şi două curve de la turci, ca pururea să fie lângă dânsul, de care amăgindu-se zi de zi sporea în obiceiuri turceşti. După ce a ucis o sumă de boieri, îşi puse în gând să omoare tot Divanul. Boierii, simţind, i-au luat-o înainte şi pe când era tiranul la râul Prutului, unde mersese să se dezmierde cu curvele, numai cu 17 păzitori, şi ţinându-şi cort lângă râu, dormea noaptea cu curvele, au dat peste el şi au început a-l săgeta”, scria Şincai, potrivit autorilor volumului "Medicina şi farmacia în trecutul românesc".

„...a fost tăiat în chip vrednic de milă, sub cort, vai ca pe un miel ... Altceva n-a spus nimic, decât aceste cuvinte: „o, săracă dreptate, pe tine te plâng şi de tine suspin, căci tu ai pierit şi ai murit înainte de mine”. Şi zăcea pe pământ acoperit de sânge", scria cronicarul Azarie.

 

Turcii, acuzaţi că "i-au stricat" pe moldoveni

Cărturarul Miron Costin oferea o explicaţie imoralităţii lui Alexandru Vodă (1620 - 1621) şi trecerii sale la mahomedanism:

„El a lăsat domnia şi a mers la sultan, de s-a turcit, iar întunecarea minţii i-a venit din desfrânata faptă a curviei”, se arată în "Medicina şi farmacia în trecutul românesc".

 

Cronicarul loan Neculce spune că Antonie Voda Ruset a fost un om foarte cumsecade, dar copiii lui au fost "nişte nebuni":

„Fost-au şi feciorii lui Antonie Vodă desmierdaţi, fără de frică. Umblau prin ţară cu mulţi feciori de mazili nebuni, strânşi cu dânşii, de făceau multe giocuri şi beţii, şi nebunii, prin târguri şi prin sate boiereşti, de luau femeile şi fetele oamenilor de-a sila de-şi râdeau de dânsele, nu numai celor de oameni proşti, dar şi celor de oameni de frunte şi de cinste”, potrivit autorilor volumului "Medicina şi farmacia în trecutul românesc" Alexandru, fiul voievodului, „era un stricat prin desfrânate fapte ale curviei, că lua prin ţară fetele oamenilor cu sila, neavând frică de către părintele său”, scria Miron Costin, potrivit autorilor volumului Medicina şi farmacia în trecutul românesc.

 

Iancu Vodă Sasu (1579 - 1582) era considerat de cronicari lacom de bani şi curvar.

„Pe giupânesele boierilor săi, de la masa doamnei sale le scotea şi le ruşina”, afirma cronicarul Grigore Ureche.

Aron Vodă cel rău „nu se sătura de curvărit”, scria cronicarul moldovean.

„Muierile ţăranilor nu erau ale lor, fetele le ruşina şi ce vrea să le facă le făcea. Pre boieri, pentru avere îi omora, giupânesele lor le silea”.

 

Şi Vasile Lupu era descris ca având astfel de apucături.

„Cu sila a luat felete de la case de boieri, peste voia părinţilor, la ţiitorie. Iar oamenii de la casa lui, nepoţii lui Vasile Vodă, luând băieţii oamenilor în silă, la curvie”, scria Miron Costin, în Letopiseţi.

 

Ştefan Vodă (1659-1661), fiul Lui Vasile Lupu, era descris ca fiind la fel de desfrânat.

 

O relatare a cronicarului Neculce îl prezenta pe Cantacuzino Dumitraşcu (1673 - 1685) ca fiind bătrân şi curvar.

„Doamna lui era la Ţarigrad, iar el aici îşi luase o fată a unei racheriţe, de pe Podu Vechiu, iar pre fată o chema Aniţa. O purta în vedeală între toată boierimea şi o ţinea în braţe şi o săruta, şi o purta cu sălbi de galbeni şi cu haine de şamarad şi cu multe odoare împodobită. Era tânără şi frumoasă şi plină de suliman”.

 

Grigore Ghica (1726 - 1735) era şi el curvar, afirma cronicarul Neculce. „multe ţiitoare fete mari ţinea şi apoi le înzestra şi le mărita cu haine, cu odoare, ca pre nişte fete de boieri. Avea doamnă şi coconi şi nu se ruşina de-şi făcea casa de ocară”.

 

În Transilvania secolului al XVII-lea, Gabriel Bathory a fost îndepărtat din fruntea principatului şi din cauza apucăturilor sale imorale. În locul său a fost numit Gabriel Bethlen.

„Bethlen Gabor era din neamul Bathoreştilor care au fost emiri şi voievozi în Transilvania, Mai înainte de acesta, Bathory Gabor, care fusese numit crai în Transilvania, îşi câştigase un renume cu porecla „Craiul cel Nebun”.

Fiind un nebun afurisit, Bathory dădea târcoale soţiilor şi fiicelor de nobili şi ale altora din Transilvania. Luând cu forţa averile acestora, i-a ucis pe mulţi dintre cei care, în faţa abuzurilor lui, i se opuneau. Mulţi scăpaseră din mîna lui cu mii de necazuri”, se arată în volumul „Cronici turceşti privind Ţările Române”, Editura Academiei RSR, 1980.

Reguli respectate cu strictețe de membrii unei haite de lupi (sursa net)

 Haita de lupi : 

Primii lupi sunt cei mai slabi si bolnavi. Ei imprima ritmul de mers intregii haite. Daca ar fi invers, ei ar ramane in urma si vor pieri. In caz de ambuscada, ei sunt primii sacrificati. Mergand in fata, acestia batatoresc poteca prin zapada, pentru a economisi puterile celor din urma lor.

Sunt urmati de cinci lupi puternici care formeaza avangarda.

 

În mijloc se afla averea haitei – 11 lupoaice (sunt pui şi femele). Sunt protejaţi din ambele părţi.

 

Urmează alti cinci lupi care formeaza ariergarda.
 

Ultimul este conducatorul. El trebuie sa-si vada toata haita, pentru a o controla, dirija, coordona si a da comenzile necesare.

– următorii cinci: sunt cei mai inteligenţi și puternici (protejează haita în cazul atacurilor din spate).

Ultimul este conducatorul. El trebuie sa-si vada toata haita, pentru a o controla, dirija, coordona si a da comenzile necesare. El are grijă ca nimeni să nu rămână în urmă, el ţine haita unită şi el dictează direcţia de mers. Este întotdeauna pregătit să alerge în orice direcţie pentru a proteja haita şi are rol de „bodyguard” al acesteia.

 

Asta înseamnă să fii lider cu adevărat: nu să mergi în faţă, ci să ai grijă de toţi!

Top 10 tradari din istoria României(sursa net)

Cum ar fi aratat oare istoria fara tradatori si tradari? 

De la Burebista la Mihai Viteazul si pana la Tudor Vladimirescu, istoria noastra e presarata cu evenimente tragice, in care rolul principal a fost jucat de personaje fara scrupule care, prin josnicele lor fapte, au schimbat mersul istoriei si soarta romanilor.

1. Prabusirea celui mai mare rege dac: Burebista

In vremea lui Burebista, care a domnit pe la jumatatea secolului I i.Hr., statul dac a ajuns in culmea puterii sale. In urma victoriilor repurtate de acest rege, statul dac - cu capitala la Argedava - a ajuns sa se intinda pe un teritoriu imens, cuprins intre Alpii nordici, Muntii Balcani, Marea Neagra si Nistru. Pana si imparatul roman Cezar se temea de marea putere a regelui dac si, in jurul anului 44 i.Hr., pregatea un razboi impotriva lui. A murit insa - asasinat, dupa cum se stie, in urma unui complot - inainte de a apuca sa porneasca spre regatul dac.

Si, la putin timp dupa aceea, tot unei conspiratii i-a cazut victima si Burebista. Nobilii nemultumiti de puterea si autoritatea sa au complotat pentru a-l inlatura. Odata cu disparitia lui, imensul regat dac s-a destramat, spargandu-se in mai multe bucati pe care cei care uneltisera spre a-l dobori pe Burebista si le-au impartit intre ei.

2. Vlad Tepes: tradat de propriul sau frate

Vlad Tepes a ocupat tronul Valahiei in 1456 cu ajutor maghiar. Si-a consolidat stapanirea nimicind mai multi pretendenti care voiau sa-i ia domnia si a bagat spaima atat in sustinatorii acestora, cat si in turci. Dupa cativa ani, a refuzat sa mai plateasca turcilor tribut si a macelarit armata otomana care fusese trimisa sa-l pedepseasca - aproape 25.000 de oameni.

Astfel provocat, sultanul Mahomed al II-lea a ridicat, in primavara anului 1462, o oaste numeroasa, cu care a pornit spre Dunare. Dupa o serie de ciocniri care au pricinuit turcilor mari pagube si dupa celebra incursiune nocturna a lui Tepes in tabara turceasca, si ea soldata cu multi morti din randul otomanilor, era limpede ca Inalta Poarta era departe de a putea rezolva problema pe calea armelor.

S-a folosit, deci, de calea complotului, gasind un aliat chiar in persoana lui Radu cel Frumos (fratele bun al lui Vlad Tepes) care uneltise fara scrupule impotriva propriului sau frate.

Sultanul l-a numit pe Radu cel Frumos domn al Munteniei si mai multi boieri au trecut de partea lui, speriati, pesemne, de firea apriga a lui Tepes si dornici sa aiba un domn mai usor de manipulat. Tepes s-a retras in Ardeal (in 1462), asteptand sprijin de la Matei Corvin. Dar, desi acesta a ridicat o armata pentru a-i veni in ajutor, in cele din urma, ajutorul n-a mai ajuns: i s-a pus capat printr-o intriga a inamicilor lui Tepes (probabil sasi din Brasov, cu care Tepes avusese, cu cativa ani in urma, niste conflicte datorate faptului ca brasovenii sprijinisera cativa pretendenti care urmareau sa-i ia locul pe tronul Valahiei. Drept represalii, Tepes a executat mai multi sasi si a atacat Brasovul si cateva sate sasesti).

Lui Matei Corvin i s-au prezentat scrisori - false, considera istoricii - , scrise, chipurile, de Vlad Tepes, scrisori din care rezulta ca voievodul era gata sa se supuna sultanului Mahomed al II-lea si sa-l ajute, apoi, sa cucereasca si Ardealul. Matei Corvin a luat de bune aceste informatii si, in loc de a-l ajuta pe Vlad Tepes sa-si recapete tronul uzurpat, l-a bagat la inchisoare, la Buda, unde Tepes a ramas timp de peste zece ani. Abia in 1476 si-a recapatat tronul, pentru foarte scurt timp.

3. Asasinat de cei care ar fi trebuit sa-l apere: Radu de la Afumati

Radu de la Afumati a domnit in Tara Romaneasca intre 1522 si 1529, cu mai multe intreruperi de cateva luni, care arata ca tara trecea atunci printr-o perioada de mari tulburari: numerosi pretendenti isi disputau tronul si, dupa cum balanta norocului inclina de partea unuia sau a altuia, ei stapaneau pentru putina vreme Valahia, pentru ca apoi sa fie rasturnati si inlocuiti. Timp de cativa ani ani, Radu de la Afumati a reusit, de fiecare data, sa-si doboare rivalii, astfel ca, in aceasta perioada, stapanirea asupra Tarii Romanesti i-a apartinut in cea mai mare parte a timpului. Dupa ce, initial, se opusese turcilor, el a inteles, in cele din urma, ca pentru a domni trebuia sa aiba sprijinul Inaltei Porti otomane (asa erau vremurile!). Sustinut de turci si de neamul Craiovestilor, o puternica familie de boieri din Oltenia, el a ocupat, in cele din urma, tronul Valahiei, pe care l-a pastrat pana in 1529.

Si aici i se incheie povestea - si totodata viata. Tragicul sau sfarsit e descris in chip impresionant de istoricul Constantin C. Giurescu; sa-l citam, asadar: "Recunoscut de turci si sprijinit de Craiovesti, Radu ar fi putut domni vreme indelungata daca nu cadea victima unui complot ticalos. Spre sfarsitul anului 1528, o suma de boieri […] nemultumiti probabil de influenta puternicei familii de peste Olt, se ridica impotriva domnului. Acesta, surprins, neavand la indemana oastea spre a li se opune, e nevoit sa fuga, pe drum, insa, boierii il ajung la Ramnicu Valcea si, nerespectand nici lacasul dumnezeiesc in care Radu se refugiase, il ucid in bisericuta de pe dealul Cetatuii, sub ochii ingroziti ai preotului. S-a intamplat aceasta mizerabila crima - unica prin imprejurarile ei in istoria noastra - in ziua de 2 ianuarie 1529; ea pune in lumina cea mai urata boierimea munteana din acea vreme."

4. Tradat de boieri: Petru Rares

Domn al Moldovei in doua randuri, 1527-1538 si 1541-1546, Petru Rares, fiu nelegitim al lui Stefan cel Mare, a pierdut tronul celei dintai domnii din pricina unui complot al boierilor. Pentru a fi drepti, trebuie sa recunoastem ca Petru Rares insusi, extrem de ambitios, macinat de dorinta de a cuceri posesiuni cat mai intinse (printre altele, a incercat sa cucereasca Ardealul), a trecut de mai multe ori dintr-o tabara in alta, in chipul cel mai nestatornic, aliindu-se cu cine i se parea lui mai prielnic in acel moment. In 1538, Petru Rares a vazut Moldova atacata simultan de turci, tatari si poloni. Initial, soarta i-a fost favorabila domnitorului. I-a infrant pe tatari la Stefanesti si a incheiat un armistitiu cu polonii, carora le-a inapoiat regiunea Pocutia (care facea obiectul unor neintelegeri ramase nesolutionate de multa vreme, intre moldoveni si poloni; Petru Rares o ocupase in 1530).

Dar invazia turceasca, sub conducerea lui Soliman Magnificul si care luase aspectul unei expeditii de pedepsire, nu a putut fi oprita. Iar domnitorul nu s-a putut bizui pe loialitatea boierilor si asta l-a facut sa piarda domnia. Boierii, poate nemultumiti de firea dificila a voievodului, poate temandu-se de represaliile care s-ar fi abatut asupra lor in cazul unei victorii a turcilor (victorie foarte probabila, data fiind superioritatea lor numerica) l-au parasit pe domnitor, au refuzat sa lupte si s-au inchinat lui Soliman. Acesta a numit un alt domn (Stefan Lacusta) si a smuls Moldovei doua bucati zdravene din teritoriu - Tighina si Bugeacul. Petru Rares a fost nevoit sa fuga si, dupa multe peripetii, a reusit, cu ajutorul unor pescari, sa ajunga in Ardeal.

In 1541, dupa ce ceruse iertare lui Soliman, mersese personal la Constantinopol sa-si pledeze cauza si impartise daruri imense, si-a recapatat tronul. Dupa inca vreo cativa ani de incercari razboinice (incercase sa cucereasca iarasi Ardealul), soldate insa cu esecuri, ambitiosul voievod s-a stins, de boala, in 1546.

5. Singur impotriva Imperiului Otoman: Ioan Voda Viteazul

Ioan Voda Viteazul, numit si Armeanul (mama sa fusese armeanca) sau, mai tarziu, Ioan Voda cel Cumplit, era stranepot al lui Stefan cel mare. Unele cronici vechi il prezinta ca pe un tiran, dar istoricii moderni ii fac un portret mai magulitor, recunoscandu-i marele merit de a se fi impotrivit turcilor si afirmand ca era foarte indraznet si viteaz, fiind, de aceea, foarte iubit de soldati si de popor dar, din pacate, nu si de boierime si cler. Pentru numerosii boieri intriganti, un domn cu o fire apriga nu era un conducator comod, dupa cum nici pentru acesta vesnicele sforarii si comploturi ale dregatorilor nu erau usor de suportat. Ioan Voda a ales sa fie aspru cu boierii si mai indurator si grijuliu cu cei din paturile de jos, care aveau mult mai multa nevoie de ocrotire.

El obtinuse tronul Moldovei in 1572 - unde se obtinea la acea vreme, adica de la turci -, cu ajutorul averii stranse in tinerete, cand facuse negot cu pietre scumpe.

In 1574, insa, turcii i-au cerut sa dubleze suma platita drept tribut. Ioan Voda a convocat Divanul si i-a convins pe boieri sa se impotriveasca cererii sultanului. Situatia politica era de asa natura, incat voievodul n-a putut gasi alti aliati decat cazacii zaporojeni - o populatie din zona Nistrului - care i-au trimis in ajutor o ceata de 1.200 de oameni. Cu ei si cu armata sa de moldoveni, Ioan Voda a pornit razboiul impotriva turcilor.

Dupa un sir de victorii rasunatoare ale domnitorului moldovean, care l-au inspaimantat pe sultanul Selim, acesta a trimis impotriva lui o armata zdravana, alcatuita din turci carora li se adaugasera tatari si valahi. Acestia din urma doreau sa-l inlature pe Ioan Voda pentru a-i da tronul unui pretendent, Petru, frate cu domnitorul valah Alexandru.

Ioan Voda se instalase la Husi, de unde putea veghea mai bine asupra granitelor. Afland de venirea turcilor, domnitorul trimise pe parcalabul Sucevei, Ieremia, in fruntei unei avangarzi, sa-i impiedice pe turci sa treaca Dunarea si sa-l tina la curent cu evolutia situatiei. Trimisul, insa, despre care se spune ca ar fi fost platit de dusmani cu 30.000 de galbeni, l-a inselat pe domnitor: i-a spus ca ajunsese prea tarziu pentru a-i opri pe turci si ca acestia ar avea o armata destul de mica. A fost prima tradare. Pe baza acestor informatii false, - in lipsa altora mai exacte - Ioan Voda a pornit impotriva otomanilor.

Batalia s-a dat la Oblucita, "langa iezerul Cahulului". Poate ar fi avut, totusi, sanse sa invinga, daca n-ar fi survenit o a doua si apoi o a treia tradare. In ajunul bataliei, o parte dintre boieri, avandu-l in frunte pe marii vornici Murgul si Bilai, au trecut de partea turcilor, iar a doua zi, cand se dadu semnalul atacului, "Boierimea moldoveana, in frunte cu Ieremia Parcalabul, pleca steagurile si, punand cusmele in varful sulitelor si sabiilor, trecu si ea de partea dusmanului" (Constantin C. Giurescu, Istoria romanilor).

Lupta a fost cumplita; dupa trei ciocniri soldate cu numerosi morti in ambele tabere, Ioan Voda s-a retras pe un deal, in satul Roscani, unde a fost inconjurat de turci. Nemaiputand rezista asediului, din pricina lipsei de apa, Ioan a hotarat sa se predea. Atat Ahmed Pasa , comadantul ostii turcesti, cat si Petru, pretendentul la tronul Moldovei, au jurat solemn ca vor cruta viata tuturor cazacilor si moldovenilor. Dar, odata ajuns in cortul capeteniei turcilor, Ioan Voda a fost injunghiat, apoi i s-a taiat capul, iar trupul lui, legat de doua camile, a fost rupt in bucati. Ostasii care ramasesera alaturi de el au fost macelariti.

6. Petru Cercel, frumosul aventurier din Apus

Scurta si palpitanta cariera voievodala a acestui print neobisnuit, aparitie insolita in galeria domnitorilor care s-au perindat pe tronul Munteniei, s-a sfarsit cu o incercare de fuga.

De scapat a scapat cu viata, pentru moment , dar tradarea insotitorilor sai - propriile sale garzi, in care avusese deplina incredere - i-a retezat sansele de a recapata domnia.

Instalat pe tronul Tarii Romanesti in 1583, dupa ce castigase "cursa" pentru domnie invingandu-si potrivnicul - pe Mihnea, zis mai apoi Turcitul - Petru Cercel si-a inceput "mandatul" sub auspicii bune. Si-a asezat curtea la Targoviste, a investit in imbunatatiri edilitare si infrumusetari arhitecturale ale orasului, a adus cu el un suflu de Renastere occidentala si totul parea sa prevesteasca o epoca de liniste si progres. Dar datoriile facute pentru a procura banii cu care isi cumparase tronul l-au determinat sa puna biruri mari, care au impovarat poporul, iar ciocnirea dintre conceptiile sale moderne, occidentale si traditionalismul boierilor autohtoni l-au facut sa intre in conflict cu acestia.

In 1585 - dupa mai putin de doi ani de domnie -, afland ca urma sa fie mazilit, Petru Cercel si-a adunat averea stransa si a pornit spre Transilvania. Dar a fost tradat chiar de oamenii din escorta sa: acestia i-au furat bogatiile, iar fugarul, lipsit de sprijin, a fost arestat si inchis.

Cativa ani mai tarziu, dupa ce evadase din inchisoare, a "candidat" din nou pentru domnie dar, lipsit de sprijin, a pierdut competitia in favoarea fostului sau inamic, Mihnea, care, sprijinit de ambitioasa lui mama, a izbutit sa domneasca, in total, de trei ori, iar dupa ultima mazilire, pentru a scapa cu viata, a trecut la mahomedanism, ramanand in istorie sub porecla de Mihnea Turcitul.

7. Mihai Viteazul: puternicul si temutul voievod al celor trei tari romanesti

In vara anului 1600, puterea lui Mihai Viteazul ajunsese la apogeu: el stapanea acum toate cele trei trei tari romanesti, iar aceasta izbanda il facuse pe cat de celebru, pe atat de respectat in Europa. Cu atat mai tragica pare prabusirea sa, cu cat a venit foarte curand dupa acest moment de glorie.

Dupa opinia istoricului Constantin C. Giurescu, "Cauzele caderii lui Mihai au fost, pe de o parte, rascoala nobililor ardeleni si intelegerea lor cu generalul imperial Basta, pe de alta parte, dusmania polonilor."

Generalul Basta era comandantul armatelor germane ale imparatului Rudolf al II-lea de Habsburg, stapanitorul Sfantului Imperiu Roman de Neam Germanic (un ansamblu de teritorii din Europa centrala, reunite

Interesat de o alianta cu Mihai Viteazul in vederea apararii impotriva expansiunii spre vest a Imperiului Otoman, imparatul Rudolf a dat, initial, ajutor militar voievodului in actiunile acestuia de extindere a stapanirii sale peste cele trei tari romanesti. Nu a vrut, insa, sa il recunoasca drept domn al Ardealului, dorind sa pastreze pentru sine acest teritoriu si sa-i acorde lui Mihai Viteazul doar functia de guvernator.

In 1601, dupa mai multe neintelegeri si reconcilieri - de forma - cu generalul Basta, dupa mai multe confruntari cu nemesii unguri din Ardeal, se punea din nou problema stapanirii acestui teritoriu. Si, aici, Mihai Viteazul a fost prins - si a devenit victima - in jocul de interese al marilor puteri si al reprezentantilor acestora. Iata cum s-au succedat evenimentele, dupa descrierea aceluiasi mare istoric citat mai sus:

"La Turda, Mihai hotari sa-si desparta armata de aceea a lui Basta; voia sa plece mai degraba la Fagaras, spre a-si vedea sotia si copiii. Aceasta despartire insemna insa pentru domnul nostru libertatea de initiativa. Basta, care stia ca imperialilor le convenea mai mult o stapanire directa asupra Ardealului, iar nu prin intermediul unei personalitati atat de puternice, deci greu de maniat, cum era aceea a lui Mihai, se hotari sa impiedice - prin orice mijloace - o asemenea libertate. In zorii zilei cand voievodul trebuia sa plece spre Fagaras, la 9/19 august 1601, el trimise un detasament de trei sute de germani si valoni, acestia din urma comandati de ofiterii Jacques Beauri si Mortague. Aveau ordin sa-l aresteze pe Mihai, iar daca se opune, sa-l ucida. Asa se si intampla. Intrand in cortul domnului, Beauri ii spuse: "esti prins". Mihai rosti un singur cuvant: "ba", si dadu sa puna mana pe sabie. In aceeasi clipa insa, un valon il impusca, un al doilea ii strapunse pieptul, altii il lovira cu halebardele".

Si astfel, printr-un asasinat marsav, s-a incheiat scurta si glorioasa cariera de domn si cuceritor a lui Mihai care a lasat, totusi, in urma, o imensa speranta: aceea ca unirea celor trei tari romanesti e un fapt realizabil.

Aveau sa treaca mai mult de trei veacuri pana sa se intample din nou dar, in tot acest timp, nadejdea a fost hranita si de faptul ca, odinioara, cineva aratase ca se poate.

8. Lunga domnie si tragica prabusire a lui Constantin Brancoveanu

Una dintre cele mai lungi domnii din istoria Valahiei, cea a lui Constantin Brancoveanu, domnie intinsa pe 25 de ani, s-a sfarsit in chip groaznic, cu mazilirea, torturarea si ucidera domnitorului de catre turci - care, totusi, ii fagaduisera domnia pe viata - si aceasta in urma intrigilor viclene ale propriilor sale rude.

Brancoveanu a avut o domnie cu putine lupte, datorita, in cea mai mare parte, diplomatiei sale gratie careia a reusit mult timp sa pastreze un echilibru sanatos intre pretentiile turcilor - cei de care depindea mentinerea lui pe tron - si interesele Apusului crestin, care dorea sa-si extinda influenta spre Rasarit.

Jongland abil cu relatiile diplomatice cu toate marile puteri care ii amenintau tara, platind turcilor ceea ce ii cereau, dar cultivand si relatiile cu vestul, Brancoveanu a reusit sa mentina Tara Romaneasca intr-o stare de stabilitate politica remarcabila.

Dupa 1699, cand turcii, multumiti de acesta stare de lucruri si de generozitatea voievodului, i-au acordat domnia pe viata - un privilegiu rar - parea ca nu mai are a se teme de nimic.

Pana in 1714 a avut parte de o epoca tihnita, in care a putut cladi palate si lacase de cult, a putut sprijini artele, invatamantul si stiintele si si-a putut creste copiii in liniste. Dar toate acestea s-au sfarsit in chip tragic, ca urmare a mai multor intamplari in care chiar oameni inruditi cu domnitorul au savarsit fapte care i-au grabit caderea.

Un boier ruda cu el, spatarul Toma Cantacuzino, fara stirea si permisiunea domnitorului, ii ajutase pe rusi in razboiul acestora cu turcii (1711), lucru care ii suparase pe acestia din urma si ii facuse sa-l suspectezea pe domn de necredinta fata de ei.

O alta ruda, unchiul sau, stolnicul Constantin Cantacuzino, ravnind sa-l puna pe tron pe propriul sau fiu Stefan, a uneltit la Poarta, tesand intrigi care i-au alcatuit domnului o reputatie proasta in ochii turcilor. Iar acestia, desi ii dadusera domnuia "pe viata", n-au ezitat sa-si incalce promisiunea: l-au mazilit, ispititi pesemne si de marea avere pe care voievodul o adunase in timpul lungii sale domnii.

Brancoveanu, pe atunci in varsta de 60 de ani, si cei patru fii ai sai au fost adusi la Stambul si inchisi. Turcii l-au torturat pe batranul voievod pentru a afla unde-i sunt bogatiile apoi, la data de 26 august 1714, Brancoveanu a fost decapitat, dupa ce turcii il silisera sa asiste la executia celor patru fii.

I-a urmat la tron Stefan Cantacuzino, asa cum dorise (si uneltise) tatal acestuia dar, dupa cum scrie Nicolae Iorga: "Ca o rasplata dumnezeiasca, i-a venit aceeasi pieire silnica, dupa doi ani singuri de domnie. Fu gatuit in temnita la Constantinopol, impreuna cu tatal sau foarte batran. "

9. Tradati pentru rasplata: Horea, Closca si Crisan

Inceputa in noiembrie 1784, in satul Curechiu (Hunedoara), rascoala lui Horea, Closca si Crisan, miscare cu caracter national si social, iscata ca o reactie a iobagilor romani din Ardeal, disperati de situatia lor economica si sociala tot mai greu de suportat, s-a incheiat dupa foarte scurt timp, la sfarsitul lunii decembrie a aceluiasi an, cand cei trei conducatori au fost prinsi si executati.

Pe capetele lor se pusese cate un premiu de 300 de galbeni; totusi, sustinuti de majoritatea oamenilor din popor - constienti de faptul ca li se aparau interesele -, ei n-au putut fi capturati de autoritatile austro-ungare altfel decat prin tradare.

S-au gasit cativa tarani care, ispititi de bani, au ajutat la capturarea celor trei, care stateau ascunsi, in vreme ce preotii romani care se raliasera miscarii umblau prin sate pentru a aduna banii necesari pentru ca Horea sa se poata duce din nou - pentru a cincea oara - la Viena, spre a pleda cauza iobagimii romane in fata imparatului austro-ungar, Iosif al II-lea.

La 27 decembrie 1784, cativa tarani s-au apropiat de Horea si Closca - acestia stateau ascunsi intr-o coliba de crengi, in codrul Scoragetului, din Muntii Gilaului - si, pretinzand ca umbla dupa vanat, au fost primit in coliba de cei doi. La un semnal, s-au napustit asupra lor, i-au legat si apoi i-au predat autoritatilor.

Tot prin tradare a fost capturat, la 30 ianuarie 1785, si Crisan. A urmat judecata, apoi executia lui Horea si a lui Closca printr-o pedeapsa extrem de cruda - tragerea pe roata.

Trupul lui Crisan, care se sinucisese in inchisoare, a fost zdrobit in acelasi fel.

Si totusi, sacrificiul lor n-a fost zadarnic - un exemplu paradoxal de revolta care, desi infranta, va aduce totusi, macar in parte, schimbarile pe care le-a urmarit.

In anul urmator rascoalei, 1785, printr-un act solemn datat 22 august si promulgat de imparatul Iosif al II-lea, in Ardeal a fost desfiintata iobagia.

10. Alexandru Ipsilanti, omul pe care Tudor Vladimirescu n-ar fi trebuit sa si-l faca aliat

Moartea lui Tudor Vladimirescu si infrangerea revolutiei conduse de el, in 1821, s-au datorat tradarii de catre cei cu care se aliase, eteristii condusi de Alexandru Ipsilanti.

Eteria, organizatie europeana dedicata eliberarii crestinilor si indeosebi a grecilor de sub stapanirea otomana a avut filiale in multe tari ale Europei, iar in Tara Romaneasca influenta ei s-a manifetstat cu precadere in evenimentele asociate revoltei din 1821.

Dorind sa contribuie la eliberarea Valahiei de sub apasatoarea vasalitate fata de Inalta Poarta otomana si sa o scape de flagelul domniilor fanariote, Tudor Vladimirescu a imbratisat idealurile Eteriei si a incheiat o intelegere cu conducatorul acesteia, Alexandru Ipsilanti.

Se bizuiau pe sprijinul Rusiei; aceasta, insa, a dezaprobat miscarea. In plus, organizarea armatei eteriste lasa mult de dorit; trupele nedisciplinate ale lui Ipsilanti au jefuit pe drum multe gospodarii, starnind nemultumirea populatiei romanesti.

Intelegerea dintre Alexandru Ipsilanti devenit epitrop general al Eteriei si Tudor Vladimirescu, conducatorul miscarii in Tara Romaneasca, prevedea ca Ipsilanti dupa ce trecuse prin Moldova si Muntenia sa iasa din tara cu trupele sale, pentru a nu starni o reactie dura si o interventie armata din partea turcilor.

Dar, cand a devenit evident ca Ipsilanti nu era un conducator si un aliat de nadejde, conflictul intre cei doi a ajuns atat de grav, incat Alexandru Ipsilanti a hotarat sa se descotoroseasca de Tudor Vladimirescu, printr-un complot.

Prin tradare, Tudor Vladimirescu pe care poporul il numea deja "domnul Tudor", a fost ridicat de la Golesti si apoi asasinat la Targoviste.

 

Misterul cadavrului lui Nicolae Bălcescu (sursa net)

 Osemintele marelui revoluţionar au fost aruncate într-o groapă comună

Nicolae Bălcescu, istoric, scriitor şi lider al Revoluţiei din 1848 a murit departe de ţara din care şi-a făcut un ideal, sărac şi bolnav, iar osemintele sale s-au pierdut într-o groapă comună din Palermo. Demersurile făcute de autorităţile române de-alungul timpului pentru a găsi şi repatria osemintele lui Bălcescu nu au avut succes.

Nicolae Bălcescu a căpătat boala de plâmâni pe vremea când a fost închis în mănăstirea Mărgineni, după ce participase la mişcarea complotistă condusă de boierul Dimitrie Filipescu prin care s-a dorit împroprietărirea clăcaşilor.

Împreună cu Christian Tell, Ion Ghica şi C.A. Rosetti a înfiinţat societatea secretă ” Frăţia” al cărei ideal era unitatea naţională.

A plecat să-şi desăvârşească studiile la Paris unde a participat la revoluţia din 1848. S-a întors în ţară şi a luat parte la Revoluţia Română din acelaşi an. În perioada guvernului provizoriu de după Revoluţie a fost pentru două zile ministru şi secretar al Guvernului. Înăbuşirea revoltei l-a făcut să fugă în Ardeal. Au urma ani de pribegie în care i s-a interzis să mai intre în ţară.

A reuşit să pună pentru ultima dată piciorul pe pământ românesc în 1852. Trecând Dunărea, la Turnu Măgurele s-a întâlnit cu mama lui bolnavă. Nu i s-a dat voie să rămână în România şi a luat calea pribegiei ajungând la Constantinopol şi mai apoi în Italia. Boala sa a avansat galopant şi de la Napoli, oraşul în care ajunsese iniţial, începând cu 17 octombrie 1852, s-a mutat la Palermo, unde clima îi era mai prielnică. Aici şi-a petrecut Nicolae Bălescu ultimele zile din viaţă, singur, sărac şi bolnav, într-o cameră a hotelului Trinacria.

”Mă voi lecui şi voi fi din nou pe picioare”

În ultimele zile de viaţă petrecute, în anul 1852, în camera de hotel din Palermo , Bălcescu a scris la lucrarea ” Românii supt Mihai Voievod Viteazul”, sperând să apuce să o termine. A trimis scrisori prietenilor din ţară, chemându-i la el. A corespondat şi cu Luxiţa Florescu, iubita din ţară , mama fiului său nelegitim, Bonifaciu Florescu. Corespondenţa dintre cei doi a fost publicată de Nicolae Iorga. ”Am aflat că eşti în Sicilia la Palermo ca să petreci iarna şi nu ştiu însă de mai ai vreun prieten care să poată veni la tine. Cu siguranţă acest fapt te chinuieşte amarnic. Cu câtă mulţumire aş primi suferinţele tale, să te văd scăpat din ele. Eu, Bonifaciu şi toţi ai mei suntem sănătoşi, toţi îţi trimit complimente. Bonifaciu îţi sărută mâna şi eu prietenul meu te sărut de mii de ori şi te rog acuma ca întotdeauna să mă crezi a ta bună prietenă”, îi scria Luxiţa lui Nicolae Bălcescu, în ultimele sale zile de viaţă.

"Prietenul tău pe care l-ai iubit ca un frate nu e cu puterile vlăguite... el a pus la rezon suferinţele... Mă voi lecui şi voi fi din nou pe picioare, câteva zile numai cu cer senin şi soare şi am să pot crede că am scăpat şi de data aceasta cu obrazul curat", îi scria Bălcescu prietenului său, I. Ghica.

De la mănăstirea Capucinilor, într-o groapă comună

În luna noiembrie starea revoluţionarului s-a înrăutăţit. Sfârşitul l-a găsit singur, în camera hotelului Trinacria. Simţind că moare, Bălcescu şi-a făcut testamentul şi a chemat un preot ortodox de la biserica greacă pentru a fi împărtăşit.

Potrivit testamentului semnat de scriitor, averea lui Bălcescu se rezuma la 30 de franci, îmbrăcăminte, cărţi şi manuscrise. Conform certificatului de deces, inima marelui revoluţionar român a încetat să bată în noaptea pe 29 noiembrie 1852. Trupul neînsufleţit a fost dus a doua zi la mănăstirea Capucinilor unde şi-a găsit revoluţionarul român primul mormânt.

Osemintele lui Bălcescu au fost scoase câţiva ani mai târziu şi depuse într-o groapa comună, împreună cu alte câteva sute de morţi.

De-a lungul timpului, au existat mai multe încercări de găsire şi repatriere a rămăşiţelor pământeşti ale lui Bălcescu.

În căutarea mormântului lui Bălcescu

Alexandru Ioan Cuza a trimis la Palermo un emisar pentru depistarea rămăşiţelor revoluţionarului. Tentativa a fost fără succes pentru că nu s-a putut da de urma mormântului.

Comunişti, care l-au considerat pe Bălcescu un precursor al ideologiei comuniste, dată fiind aplecarea sa către poltica de stângă, au demarat în 1977 o campanie de găsire a rămăşiţelor acestuia.

În 1977, o delegaţie română a plecat la Palermo pentru a descoperi locul în care se prespunea ca ar fi fost înmormântat Bălcescu. Toată aventura de găsire a osemintelor a plecat de la mărturia unui marinar român care a descoperit certificatul de deces. Certificatul de deces a ajuns în ţară graţie unui ofiţer de marină român Şerban Gheorghiu, ofiţer de marină din Constanţa, are meritul găsirii documentului care atestă moartea revoluţionarului. Acesta a descoperit certificatul de deces al lui Nicolae Bălcescu, la Palermo. Ofiţerul de marină din Constanţa a scris şi o carte despre experineţa sa, intitulată „De la Ipoteşti la Palermo“ şi publicată în anul 1995.

El însuşi a căutat în catacombele Capuccinilor mormântul lui Bălcescu, apoi s-a dus la cimitirul Ratoli, unde se afla piatra funerară a lui Nicolae Bălcescu, „pe care o sărutau toţi românii în drumul lor pe aici, precum mahomedanii piatra sfântă Kaaba, când vin în pelerinaj la Mecca“. Intendentul cimitirului i-a arătat cenotaful patriotului român: „În partea de jos, sub numele NICOLAE BĂLCESCU sunt scrise următoarele cuvinte în limba lui Dante: „În groapa comună nr. 15 zace Nicolae Bălcescu, istoric şi patriot român mort în exil la Palermo la 29 noiembrie 1852»“.

În toamna anului 1974, ofiţerul român a găsit certificatul de deces al lui Nicolae Bălcescu şi autorizaţia de înmormântare, eliberată de Oficul Stării Civile al oraşului Palermo.

A coborât în catacombe şi a ajuns în faţa a cinci mumii ale decedaţilor în noiembrie 1852 – ianuarie 1853. „Padre îndreaptă arătătorul către mumia din mijloc şi afirmă «Questo e l oro Balcesco!» Cadavrul era îmbrăcat simplu, avea mâini subţiri, iar chipul era foarte asemănător cu cel al statuii lui Bălcescu din parcul Garibaldi. Pe cap purta un potcav de postal, de felul celor purtate în Ţara Românească, la epoca respectivă“, a povestit ofiţerul de marină.

Presupusa mumie a lui Bălcescu a fost analizată de dr. Cantemir Rişcuţia în 1977, când o delegaţie română a fost trimisă la Palermo pentru a verifica veridicitatea celor descoperite de ofiţerul de marină.

Cantemir Rişcuţia a constatat că vârsta mumiei nu depăşea 20 de ani şi, astfel, a exclus imediat ipoteza că mumia aparţine lui Bălcescu.

S-au analizat toate scheletele din galerie, însă niciunul nu a corespuns semnalmentelor revoluţionarului român. Într-un final, campania a eşuat după ce s-a aflat că trupul lui Bălcescu ajunsese într-o groapă comună.

„Ofiţerul de marină Şerban Gheorghiu are meritul de pune din nou în discuţie chestiunea locului unde s-ar afla rămăşiţele lui Bălcescu: revenind la Cimitirul Capuccinilor, a impulsionat reluarea în forţă a cercetărilor, el fiind primul român care a xerografiat şi reprodus adnotaţiunea din registrul decedaţilor, aducând în ţară certificatul de deces al lui Nicolae Bălcescu“, nota academicianul Dan Berindei despre demersul marinarului român.

Tentative eşuate

Tentative de recuperare a oseminelor lui Bălcescu au existat şi după 1989. Guvernul român a trimis o altă delegaţie la Palermo pentru găsirea mormântului lui Bălcescu. S-a dorit repatrierea trupului neînsufleţit şi îngroparea în comuna Nicolae Bălcescu din judeţul Vâlcea.

Locul de veci în care odihneşte Bălcescu a rămas însă necunoscut. După ultimele informaţii ale autorităţilor, groapa comună în care ar zace osemintele lui Bălcescu se află sub o stradă din Palermo, şi din acest motiv săpăturile ar fi imposibile.

Bust în piaţa din Palermo

Un bust al lui Nicolae Bălcescu a fost instalat în 1961 în Piazza Marina din Palermo, la comanda Academiei Republicii Populare Române.

”Grande istorico e patriota romeno” este inscripţia care aminteşte de ceea ce a reprezentat Bălcescu pentru România.

Lucrarea sa de suflet, ”Românii supt Mihai-Voievod Viteazul” la care a scris până în ultimele clipe ale vieţii a fost publicată postum în perioada 1861-1863 în ” Revista română” condusă de Alexandru Odobescu. Tot Odobescu s-a ocupat de editarea în volum a lucrării considerate cea mai importantă scriere a lui Nicolae Bălcescu.

CONTESTATIE LA...RADAR ! (sursa net)

 

Chiar daca a sarit calul cu enorm de mult peste viteza regulamentara, omul le-a inchis gura politistilor cu cea mai desteapta contestatie pe care o stim !

Contestatia unui automobilist din Franta surprins de radar cu 250 km/h pe o portiune de sosea cu viteza limitata la 70 !!!

 

"Domnule Presedinte, cu privire la procesul verbal intocmit, rog sa aveti in vedere urmatoarele: intr-adevar, am vazut semnul de circulatie de "70", scris cu negru pe fond alb si incadrat intr-un cerc rosu, pe un panou fara nici o alta indicatie de unitati de masura. 

Dar dupa cum stiti, Legea din 4 iulie 1837 impune ca obligatoriu in Franta sistemul metric, in timp ce Decretul nr. 65-501 din 3 mai 1961, modificat conform directivelor europene, defineste ca unitati de baza legale, unitatile Sistemului International (S.I.). Ori, in sistemul de unitati S.I., unitatea de masura a lungimii este metrul, iar unitatea de masura a timpului este secunda.

Este deci evident ca unitatea de masura legala a vitezei este metrul pe secunda.

Eu nu pot sa-mi imaginez nici o clipa ca Ministerul de Interne nu ar aplica Legile Republicii.

Prin urmare, 70 metri/secunda corespund exact la 252 kilometri/ora.

Politistii au afirmat ca eu am fost cronometrat cu 250 km/h, lucru pe care eu nu-l contest.

Ma aflam, deci, cu 2 km/h sub limita autorizata de viteza.

Va rog sa luati nota si sa-mi restituiti permisul de conducere. Am onoarea sa va salut !"