Dar… vedeți
voi, inima de gheață a reginei nu putea să iubească și, oricât de mult o adorau
și căutau să-i fie pe placul inimii, ea se simțea agasată de atâta curtoazie
și, de fiecare dată, își chema cu un semn discret supușii săi gnomi, care o
slujeau cu un devotament de neînchipuit. Și… într-o înțelegere tacită,
aceștia îi aruncau, rând pe rând, pe nefericiții curtezani, în prăpăstiile
adânci, unde își găseau tragicul sfârșit…
Așa azi…,
așa mâine…, nu știm cum se face că micuții gnomi o iubeau și ei pe regina
lor, cum numai o inimă de sclav poate venera în dragoste o suverană…
Într-o zi,
furat de frumusețea înălțimilor și totalmente subjugat de glasul ce-l chema, un
tânăr păstor își face drum spre Peștera regală, fermecat de cântul nepământean
al reginei… Minune! Pe loc, ființa cu glas îmbietor se îndrăgostește și se
pierde cu firea, așa cum nu se mai întâmplase niciodată… Uită cu totul de
sine, se fâstâcește fără să vrea, se pierde cu totul…
Dar gnomii
ei… Of! Ce grea e gelozia!!! Cuprinși de ură și de răutate, de teamă că
regina lor s-ar putea îndrăgosti iremediabil și ar dori să-și petreacă tot
restul vieții alături de acest muritor impertinent (ea – regina nemuritoare cu
inimă de gheață…) și să-și abandoneze slujitorii ei loiali, îl iau pe
nefericitul păstor și îl prăvălesc fără milă în prăpastie. Valea unde s-a
prăbușit tânărul, cu inima zdrobită, a devenit Valea plângerii…
Înduioșată de
tragicul sfârșit al păstorului, inima de gheață a reginei se înmoaie, atât cât
să scape o lacrimă neprihănită, care se rostogoli pe stâncă, în abis. Lacrima
aceea s-a transformat într-o minunată floare de colț…
Edelweiss…
Floarea neprihănirii… Din iubire și suferință se naște minunea…
Puțină etimologie…
Legenda
amintită poate să stea la baza denumirii de „floarea reginei”, care este foarte
populară pentru micuța plantă de munte cu petale de catifea.
Numele „edelweiss”,
atât de cunoscut în limbile germană și engleză, a fost atestat pentru prima
dată în scris în ziua de 5 martie 1784, de aceea ziua de 5 martie a devenit „ziua
florii de colț”.
Din punct de
vedere etimologic, „edelweiss” este un substantiv compus, din „edel” (= aristocratic,
nobil) și „weiss” (= alb) și se traduce prin „alb nobil”.
Denumirea sa
științifică, Leontopodium alpinum,
trimite către un alt nume sub care este cunoscută planta : „picioruș de leu”
(germ. Lowenfuss, engl. small lion’s
foot), dar termenul care a fost menționat pentru prima dată de naturalistul
elvețian Konrad Gessner, încă din secolul al XVI-lea este „wollblume” (floare
de lână). Alte denumiri fascinante: „steaua gheții” (fr. etoile du glacier),
stea de argint (etoile d’argent), floare nemuritoare din Alpi (immortelle des
Alpes) sunt folosite de diferiți botaniști și biologi pentru a descrie
planta care are frunze catifelate, de
dimensiuni diferite, așezate de jur împrejurul tulpinii, în formă de cerc.
Florile sale, micuțe și numeroase, sunt compuse din petale de un alb imaculat și
lasă impresia unei singure flori de forma unei steluțe.
Numită în popor și floarea reginei, floarea doamnei,
floarea de colț are în tradiția românească o semnificație aparte, ea fiind un
simbol al dragostei. Se spune că, pentru a-și dovedi dragostea și curajul,
tinerii colindau zonele stâncoase ale munților pentru a culege flori de colț și
a le oferi iubitelor. În limbajul florilor ea înseamnă puritate și curățenie.
Legende din folclorul românesc
Asemenea multor simboluri care se pierd în mit și legendă, floarea de
colț a primit, și în România, mai multe denumiri. Nestor Urechia
amintea, încă din anul
1904, în cartea „Zânele din Valea Cerbului”, legenda florii de colț, temă
amintită în lucrarea „În Bucegi” (1906) și reluată în „Robinsonii Bucegilor”
(1916) și „Vraja Bucegilor” (1926) că:
„Edelweiss este numele nemțesc al unei flori care crește numai pe piscurile
înalte ale Alpilor și pe steiurile inaccesibile ale Bucegilor noștri. Un gând
curtenitor i-a îndemnat pe unii s-o numească pe românește floarea Reginei; dar
nu acesta este adevăratul său nume, ci acela dat de ciobanii care petrec vara
în vecinătatea ei, pe plaiurile Caraimanului și Coștilei, și anume „floare de
colț”, „floare de Bucegi”, sau, mai simplu „floare”, căci după cugetul
ciobanilor ea este floare, așa cum Dumnezeu este Dumnezeu
Nestor Urechia pune apariția pe Pământ a
florii de colț în strânsă legătură cu momentul nașterii lui Iisus Hristos,
astfel că: Steaua care i-a călăuzit pe
cei trei magi spre locul nașterii Domnului a stat o clipă deasupra
Bethlehemului și s-a gândit ce să facă mai departe, căci își îndeplinise
misiunea dată de Dumnezeu.
„Să mai stau pe cer așa strălucitoare cum m-a făcut stăpânul lumei, nu se poate, fiindcă nu trebuie să uit ca sunt unealtă smerită,
sunt în mâna Domnului; și apoi s-ar înșela oamenii crezând că pe fiece
seară s-a născut Fiul. Unde să mă aciuiesc, dar, pe Pământ?”
Și
coborî steaua de pe boltă să-și afle locul de odihnă. Călătorind peste
mări și țări, peste ținuturi cu oameni mai sălbatici decât fiarele, care
înrobeau alți oameni, sau se războiau pe gustul conducătorilor, într-o
zi…„steaua sosi deasupra unor munți înalți cu spinări îmbrăcate cu o
iarbă scundă”, stânci golașe și molifți trufași. Erau Bucegii, cufundați
în liniște și pace, cum nu întâlnise nicăieri în lunga sa rătăcire în
jurul Pământului.Nici chiote sălbatice chemătoare la măceluri, nici
vaete, nici plânsete; o tăcere adâncă nesfârșită.Și, desfăcându-se în
mii de steluțe, căzu, de se agăță de steiuri și ziduri uriașe; fiecare
steluță se făcu o floare albă, moale ca lâna; și așa se înfăptui floarea
Bucegilor.”
Cele trei cărți, făcând parte din trilogia Bucegilor
scrisă de Nestor Urechia – „În Bucegi”, „Robinsonii Bucegilor” și „Vraja
Bucegilor” -, au fost reeditate de Editura „România pitorească” în
interesanta-i „Colecție Verde”.
Pasionată
de cultura noastră populară, fascinată de peisajele montane de la noi,
Regina Elisabeta a scris ea însăși o poveste dedicată nemuritoarei
plante de munte care i-a preluat numele, adaptată apoi într-un
scurtmetraj de 20 de minute în anul 1946, intitulat „Povestea florii de
colț” (preluată de la Carmen Sylva) – regia: Paul Călinescu, scenariu: Paul Călinescu, actori principali: Ileana Niculescu, Traian Vrajbă, Ioana Călinescu.
Un războinic se îndrăgostește de Alba, fata cea
frumoasă a Babei Cloanța, și o răpește. Urmăriți, cei doi ajung la castel, unde
Alba este acuzată de vrăjitorie. Voinicul își continuă singur drumul, urmărit
de Baba Cloanța, care îl preface în stâncă, în timp ce Alba moare și se
transformă într-o floare de colț.
O poveste a florii de colț o regăsim promovată în
dosarul de candidatură a Brașovului pentru titlul de Capitală Culturală
Europeană.
„Acest
mit este un exemplu din ceea ce înseamnă Civilizația Muntelui. Această
legendă arată spiritualitatea oamenilor de la munte.
Frumusețea Bucegilor și a florilor de colț modelează
mintea și sufletul oamenilor. Eu asta înțeleg prin Civilizația Muntelui! Oare un european vibrează la o astfel de legendă?
Se întreabă cine sunt oamenii care au astfel de legende? (…)”,
spune directorul Muzeului Județean de Istorie Brașov,
dr. Nicolae Pepene.
Este o legendă a oamenilor care îl aduc pe
Dumnezeu în mijlocul lor prin frumusețea unei flori. Să
mai adaug că în muntele Ceahlău floarea de colț se numește Albumeală și
Todelița.”
Poveste adevărată
Deși asociată atât de obsesiv cu zona Alpilor și prezentă pe toate
simbolurile alpine – pălării, sigle, tricouri, insigne etc. -, mitica floare de
munte cu petale catifelate, pudrate cu praf de calcar alb, provine – greu de
crezut – din Himalaya și din Siberia.
Astăzi, floarea de colț se
întâlnește din Pirinei până-n Himalaya. Crește în munți calcaroși, pe
versanții abrupți și însoriți, respectiv pe stânci. Denumirea
științifică, din limba latină, atestă faptul că „Leontopodium alpinum”
este o specie din familia botanică a florii-soarelui și a margaretei
(familia Asteraceae). La fel ca și la rudele ei, ceea ce este numită de
necunoscători floare este de fapt o inflorescență, adică un buchet
întreg de floricele foarte mici, numeroase și foarte înghesuite.
Floarea
de colț înflorește în lunile iulie–august. Secretul supraviețuirii
în captivitate pentru floarea de colț este frigul. Planta trebuie să stea la
temperaturi negative, suportă vântul și nu are nevoie să
fie udată.
Floarea-de-colț renaște la sfârșitul lui februarie, când gerul se înmoaie. Nu
are nevoie de îngrijire specială, unica nevoie fiind un pământ sărac, amestecat
cu praf de calcar.
Floarea de colț face parte din flora spontană, astfel că
este extrem de viguroasă și poate să vegeteze și la altitudini mai joase, în grădinile
de la munte. În regiunile muntoase din România planta ajunge doar până la
maximum 20 cm înălțime, dar există în alte condiții climatice până la 50-80 cm.
Crește în Munții Carpați, fiind declarată monument al
naturii din 1933 și ocrotită prin lege. Poate fi întâlnită în Munții Maramureșului
și Munții Rodnei, Obcinele Bucovinei, Rarău, Ceahlău, Ciucaș, Munții Bucegi, Făgăraș,
Cozia și Retezat. În afara spațiului românesc, floarea reginei înfrumusețează
zone din Abruzzi, Alpi, Balcani, Carpați, Pirinei, dar și din Asia Centrală și
de Est.
Una dintre minunile munților noștri, floarea de colț este
o plantă protejată. A o
rupe de pe stâncile Bucegilor este o crimă. Putem însă să-i culegem semințele
care se formează în septembrie. Plantate într-un sol sărac, calcaros, în curțile
caselor de la munte șansele să crească și să înflorească sunt maxime.
Deși floarea de colț nu mai este considerată o plantă rară, rămân mistica și
valoarea sa simbolică pentru viața culturală din zona montană. Scheidegger
explică că la mijlocul secolului al XX-lea, floarea de colț era considerată kitsch. „A
fost reprezentată pe majoritatea suvenirurilor ieftine și și-a pierdut o parte
din atractivitatea sa irezistibilă. Cu toate acestea, în anii 1990 a existat un
rebranding care a ajutat la reînvierea florii de colț. Acest lucru a fost
puternic legat de conceptul reimaginării simbolice a plantei și a revigorării
tradițiilor, ca și îmbrățișarea rădăcinilor autentice și a moștenirii culturale
străvechi.
Romanul lui Auerbach a apărut în traducere engleză în 1869, fiind prefațat
cu un citat atribuit lui Ralph Waldo Emerson: „Există o floare cunoscută
botanicilor, una din același gen cu planta noastră de vară numită „Immortella”,
un Gnaphalium de genul acesta, care crește pe cele mai inaccesibile stânci ale
munților tirolieni, unde caprele de munte îndrăznesc cu greu să se aventureze
și pe care vânătorul, ispitit de frumusețea sa și de dragostea lui (căci este
apreciat imens de domnișoarele elvețiene), urcă pe stânci să le adune și este
găsit uneori mort la picioarele lor, cu floarea în mână. Floarea aceasta este
numită de către botaniști Gnaphalium leontopodium, iar de către elvețieni
Edelweisse, ceea ce semnifică Puritate Nobilă.”
Astăzi, edelweiss nu numai că reprezintă o legătură cu natura și cu frumusețea
muntelui, ci este o marcă comercială de calitate și unicitate, pentru țările
alpine, în special Elveția și Austria. În Elveția, imaginea unei flori de colț împodobește totul, de la
reclame pentru cabinetele stomatologice la moneda de 5 franci, până la
însemnele de rang pentru forțele armate elvețiene. Valoarea sa se extinde
dincolo de Alpi, multe companii din zilele noastre poartă numele și imaginea Edelweiss. O companie de servicii
financiare din Mumbai, o companie de ciocolată din Beverly Hills și o
delicatesă din New York poartă toate numele acestei flori.
Conform tradiției populare, a oferi această floare unei persoane dragi este o promisiune de dăruire și dragoste pură.
