Era
o dimineaţă aglomerată la cabinet când, în jurul orei 08:30, intră un domn
bătrân cu un deget bandajat. Îmi spune imediat că este foarte grăbit fiindcă
are o întâlnire fixată pentru ora 09:00. L-am invitat să se aşeze ştiind că
avea să mai treacă cel puţin o jumătate de oră până să apară medicul. Îl observ
cu câtă nerăbdare îşi priveşte ceasul la fiecare minut care trece.
Între
timp mă gândesc că n-ar fi rău să-i desfac bandajul şi să văd despre ce este
vorba. Rana nu pare a fi aşa de gravă… În aşteptarea medicului, mă decid să-i
dezinfectez rana şi mă lansez într-o mică conversaţie. Îl intreb cât de urgentă
este întâlnirea pe care o are şi dacă nu preferă să aştepte sosirea medicului
pentru tratarea rănii… Îmi răspunde că trebuie să meargă neapărat la casa de
bătrâni, aşa cum face de ani buni, ca să ia micul dejun cu soţia.
Politicoasă,
îl intreb de sănătatea soţiei. Senin, bătrânul domn îmi povesteşte că soţia,
bolnavă de Alzheimer, stă la casa de bătrâni de mai bine de 7 ani. Gândindu-mă
că într-un moment de luciditate soţia putea fi agitată de întârzierea lui, mă
grăbesc să-i tratez rana dar batranul îmi explică că ea nu-şi mai aduce aminte
de 5 ani cine este el…
Şi-atunci
îl întreb mirată:
-Şi
dvs. vă duceţi zilnic ca să luaţi micul dejun împreună?
Cu
un surâs dulce şi o mângâiere pe mână, îmi răspunde:
–E-adevărat
că ea nu mai ştie cine sunt eu, dar eu ştiu bine cine este ea!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu