15.7.24

Text (sursa net)

 Vine o vreme când se termină tot.

 Pleci într-o unică clipă, fără telefon, fără mașină, fără dulapul tău plin de haine, fără bijuterii, fără casă, fără o scrisoare de rămas bun și fără contul ăsta al tău de facebook. 

Pleci fără imagini, fără cuvinte, fără planuri, fără gânduri, fără like-uri, pleci fără nimic. 

Pleci singur și probabil fără să știi că ai plecat sau că ai fost… sau cine ai fost. 

Mai devreme sau mai târziu toți primim un block de la viață. 

De amintirile tale grozave te poți bucura doar în viața asta. Construiește ceva și rămâi în amintirile altora. 

Lasă un semn că ai fost. 

Permite să rămână din tine un colțișor de poveste. 

Bucură-te tare de oameni și de clipă, zâmbește ochilor care nu știu să zâmbească și ține cu bucurie de mână pe cineva chiar străin ție dar care de o mână care să îl țină o clipă are nevoie… pentru că adesea strânsoarea caldă a mâinii cuiva venită pe neașteptate e unicul detaliu ce nu se poate uita pentru o viață întreagă. 

Pentru că adesea doar clipa din strânsoarea caldă a mâinii cuiva, venită pe neașteptate, salvează și se transformă în veșnicie.

Text ( sursa net)

 Am învățat să facem sex, dar n-am învățat să iubim.

Ne întâlnim în întuneric, trupuri străine, suflete pustii.

În această lume a ecranelor, ne pierdem în fațade,

Între swipe-uri și like-uri, ne uităm adevăratele nevoi.


Am învățat să urâm înainte să dăruim.

Ne închidem în carapace, construind ziduri din vorbe grele.

Privim cu suspiciune și frică, uitând de empatie,

Într-o lume rece, sufletele se sting, una câte una.


Am învățat să plângem înainte să râdem.

Lacrimi mute se scurg pe fețe nevăzute,

Într-o tăcere apăsătoare, râsul e doar o amintire,

Ne pierdem în dureri nesfârșite, căutând alinare.


Suntem pierduți în episoade spasmice, fără medicament,

Rătăcim prin întunericul cotidian, căutând sens.

În acest abis modern, inima noastră e doar o umbră,

O fantomă a ceea ce ar fi putut fi, dar nu este.


Ne-am pierdut în tehnologie, în goana după superficial,

Am uitat să iubim, să dăruim, să trăim cu adevărat.

Și astfel, rămânem captivi în propria noastră creație,

Prizonieri ai unui univers gol, fără speranță, fără lumina iubirii. 

13.7.24

LEGENDA SOARELUI și a LUNII (sursa net)

 LEGENDA SOARELUI și a LUNII

    …Dumnezeu nu a fost de acord ca ei să părăsească cerul și a hotărât ca Soarele să lumineze ziua, iar Luna noaptea, astfel fiind obligați să trăiască singuri, chiar de erau împreună… Luna era mereu înlăcrimată și se ascundea după nori în fiecare noapte pentru a-și plânge dorul de Soare. Din aceste motive, asupra lor se abătu o mare tristețe înțelegând că nu se vor mai întâlni și îmbrățișa niciodată.

    Chiar și Soarele, care, deși câștigase numele de “Rege al astrelor” pentru lumina ce putea emana, era nefericit, motiv pentru care Dumnezeu i-a chemat și le-a spus: „nu trebuie să fiți triști, fiecare dintre voi posedă deja propria lumină. Tu, Soare, tu îți vei onora titlul căci vei fi cel mai important dintre astre, vei lumina ziua pământul, dând căldură oamenilor și simpla ta prezență îi va face mai fericiți! Tu, Lună, vei lumina nopțile calde și cele reci, vei încânta îndrăgostiții și vei inspira muza poeților”... dar, toate acestea nu au putut alunga tristețea Lunii, care a plecat abătută și cu lacrimile șiroindu-i pe chip…

    Soarele a mai rămas pentru a face o rugăminte lui Dumnezeu; ”Doamne, ajută Luna măcar, ea este mai fragilă decât mine și nu va suporta singurătatea... n-o lăsa singură în întuneric!” …Și Dumnezeu, înduplecat de rugămintea lui, a creat miliarde de stele pentru a-i ține de urât Lunii … Dar ea plângea în continuare întristată de soarta nedreaptă ce-o avea și pe care o considera nedreaptă…Se plângea stelelor și le cerea ajutorul, dar ele se străduiau s-o consoleze Atunci, Soarele a înțeles că unicul lucru pe care îl putea face era să o încurajeze și să o ajute să accepte ceea ce decisese Dumnezeu, dar văzând-o suferind atât de mult, se îngrijora tot mai tare și a decis să se roage: “Doamne, ajuta Luna! Ea e mai fragilă decât mine!” 

    ...În infinita sa bunătate, Bunul Dumnezeu a creat stelele ca să-i țină companie însă Luna continuă să fie foarte tristă deși stelele se străduiau să o consoleze. Se spune că, în planul lui Dumnezeu, Luna trebuia să fie mereu plină și luminoasă dar asta nu se întâmplă aproape niciodată, pentru că ea este femeie și femeile sunt așa, când sunt fericite, pline și luminoase, iar când sunt nefericite... se închid și ca atare lumina dispare.

    De atunci și până în zilele noastre ei trăiesc despărțiți... Soarele se arată mai mereu luminos și se preface că este fericit, însă arde de pasiune pentru Luna nu reușește să-și ascundă neîmplinirea și nu-și poate ascunde tristețea și dorul de iubitul ei Soare și continuă să trăiască în întunericul singurătății. Dumnezeu i-a spus Lunii că trebuie să fie întotdeauna fericită și plină, dar, ca orice femeie este mai mereu capricioasă și nu reușește mereu acest lucru… Astfel în majoritatea nopților este rece și tristă și nu-i putem vedea strălucirea…

     Luna și Soarele și-au acceptat și își urmează destinul, El solitar și puternic, Ea înconjurată de stele dar fragilă și neconsolată... El , singuratic și puternic… Oamenii au încercat zadarnic s-o cucerească… Au ajuns pană la ea dar s-au întors singuri fără s-o convingă să vină pe Pământ…

   Oamenii au tot încercat să cucerească Luna… ca și cum ar fi posibil dar, de fiecare dată când cineva merge spre ea, se întoarce singur și nimeni nu a reușit să o apropie de pământ și nimeni nu a reușit să o cucerească deși, mulți au încercat… Au ajuns pană la ea dar s-au întors singuri fără s-o convingă să vină pe Pământ…

    Se spune că Dumnezeu a decis că nici o iubire nu va fi total imposibilă, nici măcar cea dintre Soare și Lună și astfel, înduioșat de suferința lor a creat eclipsa... Iar ei trăiesc așteptând rarele momente ce le-au fost hărăzite pentru a se îmbrățișa… se spune că atunci când, privind cerul iar Luna acoperă Soarele însemnă că sunt întinși unul peste celălalt făcând dragoste… Este orbitoare strălucirea lor în clipa în care se ating iar noua, oamenilor, ne este imposibil să privim cerul în acele momente…

    Luna și Soarele trăiesc cu speranța acelui moment, în așteptarea acelor clipe rare și care aproape se petrec atât de rar... Lumina extazului lor este atât de puternică încât cei ce vor privi cerul în acel moment vor orbi.

    Este cea mai frumoasă poveste de dragoste trăită vreodată …Frumoasă și tristă.

12.7.24

LEGENDA TEIULUI (sursa net)


 LEGENDA TEIULUI

    O veche și emoționantă legendă ne spune că demult, demult undeva, departe, trăia o fată foarte frumoasă, pe nume TEIA iar în împrejurimi trăia și un băiat chipeș, ALBIN, care se iubeau reciproc. Despre povestea lor de dragoste a aflat și împăratul, un om crud și nedrept care a trimis oameni să o ia pe fata și să o aducă la el, că să o facă soție. Aceștia‚ i-au adus-o, luând-o cu forța, iar pe băiat l-au ucis cu săbiile iar în locul unde a murit a apărut o insectă mică, cu un ac în coadă, care îi poartă numele, albina.

    Fata adusă la palat, nu a cedat insistențelor împăratului, căruia i-a spus că va rămâne credincioasă iubitului ei... de supărare, după câteva zile TEIA a murit și, drept răzbunare a fost îngropată într-un loc pustiu. Însă, pe mormântul ei a crescut un copac falnic, cu flori mirositoare, pe care oamenii, în amintirea ei l-au numit TEI. 

    ...Și, de atunci, în fiecare vară, spiritul iubitului ei, ALBIN, ia forma unor micuțe albine ce vin la fiecare tei, astfel... continuând frumoasa și tulburătoarea povestea de dragoste povestea de dragoste dintre TEIA și ALBIN și dincolo de moarte.

LEGENDA ȘARPELUI și a LICURICIULUI (sursa net)

 LEGENDA ȘARPELUI și a LICURICIULUI

    O veche legendă ne spune că un șarpe a urmărit un licurici pentru a-l mânca, însă licuriciul încerca tot ce-i posibil să scape și fugea de teama prădătorului feroce dar șarpele nu avea de gând să se oprească... A fost o urmărire intensă zile întregi însă, după un timp, licuriciul epuizat s-a oprit și i-a spus șarpelui:

    -"Pot să-ți pun trei întrebări?"

Șarpele i-a răspuns:

    -"Nu obișnuiesc să răspund nimănui dar, dacă tot trebuie să te mănânc, poți întreba!"

    - Întâi: Locul meu este în lanțul tău trofic? a întrebat licuriciul?

-"Nu!" a răspuns șarpele.

    - Întrebarea numărul 2: Ți-am greșit cu ceva?

    -"Nu, absolut, nu!" a răspuns, din nou, șarpele.

- Și ultima întrebare: Deci, de ce vrei să mă mănânci?"

    -"Pentru că nu suport să te văd strălucind!", i-a răspuns șarpele.

     CONCLUZIA: În multe situații poți întâlni oameni care te critică, te condamnă, te etichetează, deși nu le-ai greșit niciodată cu nimic, în ciuda faptului că ai fost bun cu ei. Și, cu toate acestea, asemenea licuriciului, se întâmplă pentru să-ți stăpânești lumina interioară și să-ți îți luminezi nu doar calea ta ci și a multora care merg prin întuneric... Strălucești mai tare decât alții, ca un licurici noaptea și asta e greu de suportat pentru unii oameni pentru că nu au acea lumina interioară, acea strălucire proprie și suferă să te vadă strălucind. Pentru că sunt oameni care trăiesc în nefericire iar aceștia sunt invidioși pe realizările tale, pe succesul tău și te invidiază să te vadă strălucind!

     ...Când se întâmplă așa ceva, nu înceta niciodată să fii tu însuți, să strălucești cu acea lumină a ta, chiar dacă ii deranjează pe cei care trăiesc în întuneric deoarece ''lumina ta'' va rămâne intactă, esența ta va rămâne permanent, indiferent de ceea ce se va întâmpla... Șerpii care mănâncă licurici nu înțeleg că rămân definitiv în întuneric.

    MORALA: Nu trebuie sa-l invidiem pe cel ce strălucește.... ci trebuie doar să-i urmăm exemplul!!! Continua sa strălucești si nu te vor putea atinge!

9.7.24

LEGENDA LAVANDEI (sursa net)


LEGENDA LAVANDEI, prea frumoasa floare mov.

    Una dintre legendele creştine despre lavandă susţine că aceasta ar fi fost luată de către Adam şi Eva din Rai, fiindu-le oferită de către Dumnezeu, ca un dar de preț pentru a le uşura viaţa pe Pământ, iar o alta aminteşte de faptul că Fecioara Maria îi usca hainele Domnului pe tufele de lavandă. De altfel, și în zilele noastre multe case care păstrează tradiția creștină, întâlnim buchețele de lavandă agățate de perete în forma de cruce, ca o protecție a casei. Creştinii consideră levănţica, drept o protecţie împotriva răului şi deseori o agaţă pe perete, în formă de cruce.

    Despre lavandă se crede că îți aduce fericire și prosperitate, atrage dragostea și te apară de rele. De aceea poți să încerci ca mereu să ții în casa flori de lavandă. Iar pentru fetele care se mărită, o vorbă veche spune, să puneți lavandă în buchetul de mireasă pentru o căsnicie fericită!

    O altă legendă ne spune că Lavandula, o zână de o frumuseţe deosebită, blondă şi cu ochi albaştri, se născuse printre lavandele sălbatice de munte din Lure, în Alpii francezi din sud. Într-o zi, răsfoind caietul ei plin de peisaje, se opri la pagina cu Provence şi impresionată de terenurile sărace, necultivate, începu să plângă... lacrimi fierbinţi, de culoarea lavandei, au pătat pagina. În zadar a încercat zâna să-şi şteargă lacrimile de la ochi şi pe cele de pe hârtie, căci acestea s-au răspândit peste toate peisajele din Provence.

    Într-un moment de disperare, zâna a desenat atunci un cer albastru peste întregul peisaj, în încercarea de a acoperi petele. De atunci, zona Provence a devenit tărâmul lavandei iar tinerele fete blonde poartă în ochi culoarea minunatei plante.

    O altă legendă ne spune că patru hoți cutreierau Franța, în perioada ciumei din anii 1700, jefuind morminte și deposedând de lucruri oamenii care căzuseră victime ale ciumei. La început autoritățile i-au neglijat, crezând că ei vor fi curând morți datorită ciumei însă , cu trecerea timpului ei continuau să prade și să jefuiască părând să rămână imuni la ciuma. În final autoritățile i-au capturat și ca să nu-i ucidă le-au cerut să le divulge secretul imunității lor de au putut evita molipsirea cu ciumă...Ei s-au hotărât sa divulge secretul lor și au destăinuit că ei proveneau dintr-o familie de parfumeri ce crease un oțet din ierburi care îi proteja de boală. Lavanda era un component cheie în această faimoasă rețetă, care a fost folosită, până la sfârșitul anilor 1800.

    Oamenii au adorat dintotdeauna lavanda și parfumul ei meridional care are o aromă magică, care ne transpune într-o stare de beatitudine și de relaxare iar când aud de lavandă se gândesc în primul rând la parfum, dar și la culoarea mov atât de liniștitoare.

     Ea este folosită ca plantă medicinală din vremuri îndepărtate, iar proprietățile terapeutice ale uleiului eteric extras din flori au fost descoperite la începutul sec. al XX-lea. În antichitate era folosită frecvent ca parfum scump de către regina egipteană Cleopatra, iar grecii şi romanii se îmbăiau în apă cu lavandă, pentru că se considera că este o plantă sacră, cu multiple beneficii pentru sănătate.

    Regina Elisabeta I a Angliei obișnuia să folosească parfum de lavandă și să bea zilnic ceai din această plantă pentru a-și calma durerile de cap, pe când regina Victoria a Angliei prefera să aibă în fiecare cameră și printre haine rămurele de lavandă proaspătă care să păstreze mirosul plăcut și relaxant specific acestei plante mov. 

    Pe lângă frumuseţea florilor, lavanda conţine şi preţiosul ulei esenţial, întrucât încă din vremuri îndepărtate, oamenii, știind despre proprietăţile plantei, o foloseau pentru îngrijirea corpului şi a părului. Levănţica era folosită îndeosebi de familiile de rang înalt, egiptenii apreciind-o atât pentru rolul său decorativ, cât şi pentru aroma deosebită şi utilizând-o ca parfum, obicei preluat ulterior de vechii greci şi de romani.

    De altfel, lavanda a fost găsită și în urnele sigilate ale lui Tutankhamon, unde mirosul de levănţică a persistat timp de 3.000 de ani.

    Levănțica era folosită de romani, ca simbol al curățeniei și parfumau atât apa cu care se spălau, cât şi locuinţele, hainele, părul iar femeile legau lavandă de pat, în scop afrodisiac. Tot romanii au fost primii care au folosit lavanda în scopuri medicinale, pentru proprietăţile sale antiseptice, dar au întrebuinţat-o şi la prepararea unor mâncăruri. 

    Mai târziu, în Evul Mediu, levănţica a fost folosită în Europa şi pe perioada ciumei, pentru proprietăţile sale dezinfectante, şi, uşor-uşor, mirosul său a devenit un simbol al curăţeniei, spălarea pardoselilor și mobilierului și parfumarea lenjeriilor.

     Între sec. XVII-XIX, câmpurile de lavandă s-au dezvoltat în jurul stupilor de albine, dat fiind faptul că albinele au un rol esenţial în reproducerea florei. Mai mult decât atât, mierea de lavandă păstrează proprietățile antiinflamatorii şi antiseptice ale plantei de origine.

     În perioada modernă, regiunea franceză Provence a devenit noul centru al producţiei mondiale de levănţică. Drumul lavandei, aşa cum i se spune, ar putea fi considerat, pe drept cuvânt, urmaşul modern al Drumului Mătăsii. Câmpurile nesfârşite de lavandă din Provence amintesc de numeroasele legende legate de aceasta.

8.7.24

LEGENDA FLUTURELUI (sursa net)

 

LEGENDA FLUTURELUI

    Culorile strălucitoare ale fluturilor și superbul lor dans aerian printre flori ne aduc aminte că trebuie să ne bucurăm de viață, să fim cât mai nobili în minte și în suflet, să întâmpinăm cu zâmbetul pe buze schimbările din viață și să le înțelegem ca pe niște oportunități ale evoluției și împlinirii noastre. 

    Una dintre legende transmise despre fluturi, ne spune că după ce a creat florile, Dumnezeu a fost rugat de unele dintre ele să le dea aripi ca să poată să atingă Cerul... Dumnezeu a ascultat ruga lor și așa au apărut pe pământ fluturii, despre care se spune că, în fapt, sunt îngeri cu aripi din petale de flori.

    O altă legendă creștină ne spune că Dumnezeu a creat fluturașii pentru a readuce bucuria în lumea florilor. Inițial toți au fost albi, dar pentru că semănau prea mult cu fulgii de zăpadă, Sfântul Ilie a adunat culorile de pe flori, a colorat norii și apoi i -a stors deasupra pământului și, într-o clipă, aripile fluturilor au fost acoperite de pete și stropi de diferite culori și nuanțe, astfel încât, fiecare fluturaș era special și nu existau doi la fel. 

    O altă legendă veche a populației băștinașe de pe teritoriul actual al SUA ne spune că atunci când ai o dorință secretă, este bine să prindeți un fluture și să-i șoptiți totul despre ce doriți... Se spune că datorită faptului că fluturii nu produc nici un sunet, ei pot ține o taină, astfel încât nimeni nu va afla ce li s -a spus. Dorința va fi știută numai de Dumnezeu, care vede și aude toate și, apoi în momentul în care eliberezi fluturele, aceasta va zbura și va face în așa fel încât dorința să ajungă la Dumnezeu și, în cele din urmă, ea să fie îndeplinită, în semn de recunoștință pentru că i s-a oferit frumosului fluture, libertatea.

    Simbolurile Fluturelui - Exact ca un fluture, și oamenii își pregătesc toamna metamorfoza pentru anotimpul rece care vine. Pe lângă metamorfoză, fluturelui îi sunt asociate o serie de simboluri iar fiecare cultură a văzut în el o ființă specială:

    În Feng Shui, fluturele reprezintă libertatea spiritului uman, lipsa îngrădirilor și depășirea limitelor.

    O veche legendă amerindiană spune că dacă ne dorim puternic ceva, ar trebui să prindem un fluture și să-i spunem acea dorință. Se spune că fluturele poate ține un secret, astfel încât nimeni să nu afle ce i-am spus. Odată eliberat, fluturele va zbura și va face în așa fel încât să echilibreze forțele naturii, iar dorința se va îndeplini.

    Chinezii îl consideră simbolul longevității. De aceea l-au numit „hi-tieh”, pentru că „tieh” înseamnă 70 de ani. Tot chinezii atribuie simbolul fluturelui și tinerilor bărbați îndrăgostiți, în timp ce japonezii îl consideră ca fiind reprezentativ pentru femeie, puritatea trupească și pentru fericirea în căsnicie.

    Grecii îi acordă o semnificație mult mai profundă, asemuindu-l cu sufletul uman. În mitologia greacă, simbolul fluturelui purta amintirea sufletelor celor plecați în altă lume.

    Pentru azteci, fluturii sunt un simbol al sufletului sau ultima suflare a unui muribund. Un fluture care zboară printre flori reprezintă sufletul unui războinic căzut pe un câmp de luptă.

    Dar poate cel mai frumos mod în care putem privi fluturele este ca... simbol al celor care îndrăznesc să viseze.


Cele pe care vi le voi povesti în continuare s-au petrecut cu sute sau poate cu mii de ani în urmă, pe vremea când nu exista ţipenie de fluture sau alt tip de gâză pe faţa pământului. Şi după cum spuneam, într-o minunată dimineaţă de primăvară, desfătându-şi privirea cu frumuseţea florilor, Lui Dumnezeu nu i se mai părură la fel de încântătoare ca alte dăţi. Parcă le-ar fi lipsit ceva. El crease florile pentru oameni, pentru ca aceştia să le iubească şi să le admire.
Oamenii erau însă mult prea ocupaţi. Bărbaţii arau pământul şi însămânţau, pregătind recoltele viitoare; femeile trebăluiau prin curţi şi prin case, spălând, făcând mâncare sau îngrijind orătăniile. Până şi copiii erau prinşi cu alte treburi: îşi ajutau taţii la câmp – cei mari, iar cei mici mai mult se încurcau prin fustele mamelor, decât să fie de vreun ajutor.
Aşa că Dumnezeu se gândi să facă nişte fiinţe pentru care florile să fie indispensabile şi cărora să le dea în stăpânire această împărăţie de arome şi culori. Astfel, El făuri nişte coconi mititei şi le dădu poruncă îngerilor să-i atârne prin livezi şi păduri pe crengile copacilor, printre mugurii care stăteau gata să pleznească. O dată cu desfacerea mugurilor, coconii au crescut şi din ei au ieşit nişte flori vii, albe ca zăpada. Iar Dumnezeu le-a numit fluturi. Zi de zi, El îşi desfăta privirile cu dansul minunat al creaţiei sale. Îi privea răsfăţându-se şi scăldându-se în cupele florilor pe care le iubeau.
Un singur fluture nu iubea florile, lumina soarelui şi tovărăşia fraţilor săi. Prefera să trândăvească în vreun buzunar cât e ziulica de lungă şi numai noaptea să iasă de pe unde stătea ascuns. În loc să soarbă nectarul florilor, rodea straiele între care îşi ducea veacul, umplându-le de găuri spre paguba şi necazul oamenilor.
După un timp, Dumnezeu începu să se plictisească. Parcă prea semănau fluturii cu fulgii de zăpada. Şi între culorile vii ale primăverii albul fluturilor părea foarte nepotrivit. Atunci îi dădu poruncă Sfântului Ilie să-şi întoarcă norii şi carul de foc cu care ieşise să hrănească minunăţiile pământului printr-o binecuvântată ploaie. Cu un semn al mâinii împrumută din culoarea fiecărei flori câte puţin şi trasă pe cer un minunat arc multicolor, care avea să fie numit curcubeu. Apoi cu un mic nor luă pe rând din fiecare culoare şi îl stoarse deasupra pământului.
Într-o clipă, aripile fluturilor fură acoperite de pete şi stropi de diferite nuanţe, astfel încât nu existau doi fluturi la fel.
Un fluture mai leneş se pitise de ploaie la rădăcina unei verze şi între timp aţipise, astfel încât pe el nu îl ajunseră stropii de culoare. Aceştia căzuseră pe frunzele verzei şi se amestecaseră. Scurgându-se spre pământ, la fluture mai ajunseră doar câteva picături negre. Aşa se face cum că fluturele numit de noi „de varză” a rămas alb.
O dată treaba terminată, Dumnezeu îi numără să vadă dacă omisese vreunul şi văzu că unul lipsea. Acesta era fluturele de molie. Mânios că nu îşi îndeplineşte menirea care i-a fost dată, că lumina nu îi e dragă şi trăieşte pentru a face rău, Dumnezeu l-a condamnat să stea pe veci numai în întuneric şi când va îndrăzni să iasă din ascunzătoare, oamenii să îl prindă şi să îl distrugă pentru răul pe care îl face. Şi dacă vreo rază de soare l-ar atinge cât de puţin, aripile lui să se prefacă în scrum. De atâta viaţă lipsită de binecuvântarea soarelui, s-a pipernicit din ce în ce mai mult, aripile s-au micşorat de atâta nefolosinţă şi până şi albul lor s-a ponosit transformându-se într-un gri murdar. Şi de atunci, cât e noaptea de lungă, fluturele de molie dănţuieşte în jurul becurilor aprinse, în speranţa că va fi iertat şi i se va permite să se întoarcă la viaţa de lumină, alături de fraţii lui.
Ceilalţi fluturi, binecuvântaţi de Dumnezeu, au rămas stăpâni ai florilor pe care le iubeau atât de mult şi printre care se pierdeau într-o măreţie de culori.