Legenda ciocârliei

 

Demult, tare demult, era odată un împărat si o împărăteasa. Ei se bucurau de toate bunătățile de pe lume, numai copii nu aveau.
          Și le era tare rea inima, că poate să fie omul cât de bogat, dacă n-are cine-i moșteni numele, degeaba mai trăiește pe lume, că averile-s trecătoare, dar numele cel bun rămâne. A încercat ea împarateasa, fel si chip să facă copii, dar nici c-a putut face.
          Într-o zi au facut împaratul și împărăteasa un praznic mare să aibă pe ceea lume, că dacă n-ai copii, șezi cu țărâna în gura si nu-ți dă nimenea de pomană măcar o lingură de apă. La petrecerea ceea s-a strâns lume de pe lume și au venit mulțime de femei cu copii mici în brațe. Și toate se bucurau și se uitau cu drag la îngerasii lor, numai împărăteasa stătea de-o parte și ofta, că ea nu știa dragostea de mamă și bucuria casei celui care are copii la masă. Și a întrebat si ea pe toata lumea, ce să facă, să aibă și ea copii, că-i arde inima, că nu-i și ea mamă ..Dar dorința oi s-a împlinit .
          Și a trântit împaratul o cumătrie de s-a bucurat împarația.
          Și nu le era acum casa pustie și tăcută, ci numai veselie și voie bună, de socoteai dumneata că-i rai în casa ceea, nu alta!
         Creștea copila văzând cu ochii! Cât cresc de-ale noastre într-un an, ea creștea într-o zi. Era așa de mândră și frumoasă, de și Soarele stătea și se uita la ea, că vedeți, cât umblase el prin lume, așa minune nu mai văzuse. Da și fetei îi era drag Sfântul Soare, că oricât stătea pe-afara numai la el se uita. Și azi așa, mâine așa, numai ce s-a îndrăgostit copila de Soare.

          Și cum a crescut fata mare, numai ce-i trăsnește într-o zi în cap, ca altul mai drag decât Soarele nu-i pe lume și ea a Soarelui vrea să fie și că vrea să plece la el acasă.

          Iaca ce poznă-i trecu fetei prin cap, de le venea părinților să înnebunească și să apuce pe câmpii. S-au cercat ei, împărăteasa și împaratul, să-i scoată nebuneala din cap, da’ unde a fost chip? A început fata a se usca de pe picioare, de socoteai că se prăpădește. Numai într-un plâns o ducea si numai într-un văicărit și ziua și noaptea. Și văzând inima de părinți că li se prăpădește odorul, o învoi să pornească la casa Soarelui.
          Și-a mers fata, și-a mers drum lung, prin păduri, prin codri, peste vai, prin munți și peste munți și a ajuns la o apă mare. Din apa a ieșit o fată frumoasă care s-a îndrăgit de ea. Fata ceea i-a facut un pod mare peste acea apa și a trecut dincolo. Și iar a mers fata cale lunga și pe un câmp a dat peste o babă, care păștea niste gâște. Baba întreaba unde se duce și ea îi spune gândul. Babei, fiindu-i milă de frumusețea ei care se irosea pe drumuri, a fermecat-o si a suit-o în înaltul cerului, și, cât ai coace un ou, a ajuns înaintea curților Sfântului Soare.
          Mama Sfântului Soare a iesit înaintea fetei, mânioasă, si a întrebat-o, ce caută.
          - Caut pe dragul meu, pe Sfântul Soare, că de multă vreme de dorul și dragul lui am pornit de acasă și multumesc că l-am găsit.
          Mama Sfântului Soare s-a supărat și mai tare pe ea și a blestemat-o înainte de a o vedea feciorul ei, să se prefacă într-o pasăre. Fata se prefăcu în ciocârlie . De atunci tot încearcă ea sa ajungă la soare, ca să-l găsească dar nu mai ajunge la el.
          Asa a rămas de atunci. Când ciocârlia pleacă de jos spre soare, îi tare veselă, dar când o ajunge blestemul mamei soarelui, pornește supărată pe pământ și, tăcută, se ascunde în niște tufe.

Legenda berzei

 

La început, Barza era un om. Într-o zi, Dumnezeu i-a poruncit să ia un sac în care să bage şopârlele, şerpii, racii, melcii, broaştele, peştii şi să le ducă la baltă. L-a avertizat însă să nu dezlege sacul, pentru că animalele ar ieşi şi nu le-ar mai putea strânge în sac niciodată.

Omul a luat sacul şi a plecat spre baltă. Ostenit de atâta greutate, s-a oprit gâfâind în drum. În sac se zbăteau toate vieţuitoarele cărate. Milos din fire, omul nostru. Barza, s-a gândit să dezlege sacul la gură pentru a vedea cum stau lighioanele. Cum a desfăcut sacul, şopârlele, şerpii şi broaştele au tulit-o prin iarbă. Numai peştii, racii şi melcii au rămas, la umezeală, în fundul sacului. Doar pe acestea le-a dus Barza la baltă, dându-le drumul în apă.

Supărat că i-a încălcat porunca, Dumnezeu l-a pedepsit pe om, ca neam de neamul lui, cât va trăi pe pământ, să adune mereu din lunci şerpi, şopârle şi broaşte.

Dumnezeu a suflat peste slujitor şi l-a prefăcut într-o barză (cocostârc). De-atunci, barza umblă prin luncile mlăştinoase şi adună lighioane, înghiţindu-le, ca să se răzbune că au fugit din sac.

Legenda rândunicii

 A fost odată o babă şi un moşneag care nu aveau copii. Ei doreau din tot sufletul să aibă unul măcar. Pentru aceasta ei au umblat pe la toate babele din sat şi pe la toţi vrăjitorii, dar totul fu în zadar.

Într-o zi, baba s-a hotărât să ia un copil de la o femeie săracă din sat care avea mai mulţi. Dar această femeie, nu vru să îi dea nici unul, căci îşi iubea foarte mult copiii.

Într-o Duminică, baba s-a dus cu moşneagul la biserică şi a lăsat nedereticat în casă, căci se sculase târziu. Când au venit, marea le-a fost mirarea pentru că au găsit aranjat totul. Nu ştiau ce să creadă, dar se gândiră că poate tot ei au făcut şi au uitat. A doua Duminică au păţit tot aşa. Dar, a treia Duminică, ei s-au întors foarte repede înapoi. Uitându-se pe fereastră au văzut nuca deschisă, iar o fată foarte frumoasă deretica în casă. Moşneagul a ascuns repede cojile de nucă, apoi a spus fetei că rămâne a lor. Ea nu vru întâi cu nici un chip şi cerea mereu cojile de nucă. Bătrânul nu voi să i le dea şi ea se învoi să rămână fiica lor.

O păzeau ca pe ochii din cap, căci era foarte frumoasă şi le era tare dragă. Din cauză că flăcăii din sat începură să se învârtească împrejurul casei lui, moşneagul a ridicat un gard foarte înalt, ca să nu poată privi nimeni înăuntru.

Într-o seară, când bătrânii stăteau afară şi se uita la stele, fata le-a spus povestea ei: ea era fiica Soarelui şi se căsătorise cu Luceafărul. Dar ei nu-i plăcea, căci el pleca tot timpul de acasă. Ea fugi înapoi la Soare, dar Luceafărul o găsi. Atunci fugi pe pământ prefăcându-se într-o nucă şi a găsit-o moşneagul.

Pe când ea îşi povestea viaţa sa, bătrânilor, Luceafărul o văzu şi se porni imediat după ea, transformat într-un tânăr. Când ajunse în satul ei, dădu o masă mare şi spuse că fiecare părinte, care va veni cu fata, va bea gratis. Făcu şi un scrânciob şi chemă pe fete să se suie în el.

Bătrânii se duseseră şi ei cu fata, pe care o chema Rândunica, şi cu toate că ea nu voia să se suie în scrânciob, căci parcă presimţea ceva, ei o făcură să se suie.

Luceafărul, atât aştepta. Imediat dădu drumul scrânciobului şi se înălţă cu Rândunica. Atunci ea îl rugă să o lase să îşi arunce rochia pe pământ, ca amintire bătrânilor. El se învoi, dar ca ea să nu îşi dea şi ea drumul, o legă la gât cu brâul său roşu. Însă Rândunica se smunci tare şi căzu şi ea.

Rochia ei se prefăcu în frumoasele floricele rochiţi de rândunele, iar ea în rândunică. De atunci îşi face cuibul lângă casa oamenilor şi e roşie la gât din cauză că a fost legată cu brâul roşu al Luceafărului.

Legenda FLORII SOARELUI

Ştefan-Vodă avea o fată mută, dar frumoasă de nu i-ai fi găsit pereche în cuprinsul pământului. Domnului nu-i mergea mâncarea la inimă şi odihna în oase, de amărât ce era. A întrebat el de lume, s-a sfătuit cu vracii şi cu toţi cărturarii timpului, dar n-a dat de leacul muţeniei.

La urmă, aşa  într-un amurgit de vară, vine la domn o babă, aşa de bătrână, deşi gâdila pieptul cu nasul, de încovoiată, şi-l povăţuieşte să cheme pe Soare la masă şi să-l cinstească după toate rânduielile cuvenite feţelor strălucite. După ospăţ, când toţi ar fi în toane bune, să trimită fata şi să cerşească o sărutare de la craiul zilei, că numaidecât odrasla lui dragă are să prindă la grai.

Voievodul, îmbucurat, pune la cale mare pregătire. Pe capul stăpânitorului era însa un blestem. Cum se făcu, că Piază- Rea aude de gândurile domnului şi, ca să-i încurce dezlegarea, aleargă fuga în răcorile întunecoase dinspre Lună-răsare şi o găseşte pe stăpâna nopţii bocindu-se de necredinţa Soarelui. Ea se văieta că n-are parte de bărbat, că nu pricepe de ce fuge de dânsa şi o lasă să alerge ca o dezmetică în urmă şi zicea tânguios:

“Mai bine mă făcea maică-mea muritoare, că tot aş fi avut parte de soţ, dar nu zână, cu pletele învălvătăiate de lumină şi cu sufletul întunecat şi umed ca o peşteră neumblată.”

Piază-Rea prinde la nădejde şi cu întorsături meşteşugite de vorbă, îngână către Lună:

“Până acum tot se cheamă că ai avut bărbat, de aci încolo, te lasă de tot, că el se însoară cu fata lui Ştefan, stăpânul pământului. Iată, chiar deseară li-i nunta.”

Doamna-Nopţilor, pe aci să turbe. Îşi aprinde argintul din faţă şi fulgerând de răzvrătire, se jură pe strălucirea ei, că are să nimicească vlăstarul îndrăzneţului voievod. În noaptea ospăţului, Luna s-a dosit după sprânceana codrilor vecini, pândind să-şi zărescă duşmanca, pentru ca s-o zdrobească.

Soarele, un făt-frumos cu plete de lumină, chefuia cu vodă şi cu toată curtea. Când, pe la sfârşit, intră în sală fata domnului, împodobită ca o primăvară caldă. Cade ea în genunchi la picioarele Soarelui şi-i cere o gură, de mântuire. Luna, furioasă, se ridica turbată peste straja codrilor negri, aruncându-se într-un brâu tremurat de lumină şi pătrunde pe fereastra palatului. A căzut peste faţa rugătoare a fetei ca o ploaie de blestem şi i-a topit chipul în floare galbenă.

Cu toţii s-au îngrozit de turbarea nedreaptă a Lunii. Bătrânul voievod, cu faţa îndurerată de obidă, prinde a spune stăpânei rătăcite a întunericului tot jarul înlăcrimatului său suflet. Luna, neîncrezătoare, sta rece şi fulgerătoare. Mesenii boceau şi ei povestea tristă a odraslei fără noroc.

Soarele, întărâtat, îşi prinde nevasta de belşugul înstufat al razelor şi-i face vânt pe fereastră, de o înnămoleşte departe, în valurile norilor. După aceea, ia pe palmă copila înflorită a temutului stăpân pământean şi o sădeşte în grădină, printre celelalte podoabe, ca s-o aibă îndeaproape spre mângâiere. De atunci, „floarea-soarelui”, cu faţa ei galbenă şi înfiorată de durere, îşi întoarce vecinic chipul întristat, înspre strălucirea craiului zilei, cerşitorându-şi sărutarea mântuitoare.

O altă variantă: 

    O veche și frumoasă legendă ne spune că, demult, un împărat avea o fată mândră și frumoasă, dar mută și, trist și îndurerat, el a căutat în toată împărăția un leac pentru muțenia copilei. A chemat toți vracii, dar nimeni nu știa ce să facă însă, o bătrână a venit într-o seară la curte și a spus că știe leacul: să-l invite la masă împărătească pe mândrul Soare, iar când petrecerea va fi în toi și toată lumea va fi bine dispusă, se va dansa și se va cânta, fata să se ducă să ia Soarele la dans și să-i ceară o sărutare. Iar această sărutare o va vindeca de muțenie, a mai spus bătrâna. Când a auzit acestea, împăratul parcă a reînviat și, cu multă speranță, a început pregătirile de ospăț. Dar, vrăjitoarea cea rea a auzit despre toate acestea și s-a dus la mândra Lună să îi spună că fiica împăratului se va căsători cu Soarele.

    Intotdeauna, vara, când Soarele răsare, floarea ridică privirea-n zare și se uită-n depărtare... în sus, către mândrul Soare!

    Plină de invidie și supărare, Luna a jurat că se va răzbuna pe împărat... Ea, care-l iubea atât de mult pe Soare, vedea cum îl pierdea din cauza unei simple muritoare, așa că, s-a ascuns într-un codru iar, când petrecerea a început, a prins momentul când fata a întors obrazul către Soare pentru a fi sărutată... Atunci, Luna a preschimbat chipul bietei fete într-o floare. Împăratul și toți mesenii i-au spus povestea adevărată și faptul că fata nu avea nevoie decât de o sărutare, dar Luna nu a crezut și a rămas de neînduplecat. Fata a rămas o floare, pe care Soarele a sădit-o într-o grădină, dându-i numele lui. De atunci, în fiecare vară, când Soarele răsare, floarea își ridică chipul trist, cerșind parcă o sărutare... atunci vând vine seara și apare Luna, floarea își lasă chipul către pământ, strângându-și petalele.

    Floarea soarelui se întoarce după soare și „urmărește lumina”. Te-ai întrebat vreodată ce se întâmplă în zilele înnorate sau ploioase, când soarele e acoperit complet de nori?!? ...Este o întrebare interesantă pentru că tot ce se întâmplă acum cu aceste flori care se întorc una spre cealaltă, pentru a-și împărtăși energiile.

     Dumnezeu a creat o natură perfectă! Hai să urmăm exemplul florii soarelui, să o aplicăm și în viața noastră, să ne ajutăm și să susținem unii pe alții! Dumnezeu prin Natură are atât de multe să ne învețe!

   

Legenda macului

Se spune că aceste minunate flori roşii, pe care le vedem noi presărate prin lanuri şi pe câmpie, nu ar fi existat de la început pe lume ci ar fi răsarit mai târziu, din durerea unui suflet de mamă. 

**Legenda populară românească spune că odată, demult, o mamă văduvă şi sărmană avea şi ea pe sufletul ei un odor de fecior, la care se uita ca la lumina ochilor. Că era bun şi cuminte şi asculta de vorba maică-si, ca de sfânta Evanghelie. Într-o zi, neavând biata femeie de nici unele la casa ei şi neştiind ce să-i dea băiatului de mâncare, a scos un ştergar, de-l avusese dar de la maică-sa pe când se măritase, şi dându-i-l împăturit frumos băiatului, îl trimise taman în alt sat, la un neam al ei, ca să-i dea pe el un căuş de mălai şi un boţ de brânză.

Dar bordeiul văduvei era la marginea satului şi ca să treci în satul celălalt, trebuia să tai o pădure mare şi întunecoasă, apoi o câmpie şi după aceea, un deal şi-o vale, pustie nevoie mare. I se strângea inima femeii de grijă, când socotea că-i atâta cale lungă pentru biet fecioru-său, care de sărăcie şi nemâncare, de abia se ţinea pe picioarele-i şubrede, dar ce era să facă? Îşi făcu o cruce, îl puse şi pe copil să se închine, să zică un „Doamne ajută” şi-l porni la drum.

Pornise băiatul cam când era soarele de două suliţi pe cer şi acu, acu sta să-nsereze şi bietul copil nu mai venea. Biata maică-sa făcea ce făcea, ieşea în prag, punea mâna streaşină la ochi şi cerceta zarea. De fecior nici gând. Dacă văzu ea că asfinţeşte soarele şi nici ţipenie de vietate nu se zăreşte cât cuprinzi cu ochiul, îşi trase ştergarul bine pe cap, înţepeni uşa bordeiului şi, mai moartă decât vie, porni să afle de urma fecioru-său. Merse ea mai întâi mai domol, trecu pădurea şi ieşi pe câmpie.

Din vreme în vreme, îşi striga feciorul pe nume, doar, doar i-o răspunde, dar pădurea tăcea ca mormântul. O cuprinse atunci o frică de moarte şi o luă la fugă peste câmpul plin de mărăcini şi unde punea piciorul, tot în mărăcini se înfunda şi-l scotea plin de sânge. Dar ea nu simţea nimic, că în sufletul ei nu era decât dorul de copilu-i rătăcit ori, fereşte Doamne, mâncat de fiarele sălbatice din pădure.

Şi alerga sărmana într-un suflet şi la tot pasul picura sângele din tălpile-i împunse de spini şi unde cădea picătura de sânge, răsărea o floare mare şi roşie, până ce se umplu câmpia toată de asemenea flori.

Taman când răcnea ea mai amar: „Ionică, Ionică”, numai ce auzi, de dincolo de deal, un glas slab de copil venit ca de la mare depărtare, care îngâna: „mamă, mamă”.

Femeia nu mai simţi nici urcuşul greu al dealului, nici valea abruptă şi într-o clipită fu lângă copil, unde căzu grămadă. După ce-şi mai veni în fire, îşi luă feciorul în braţe şi porni cu el înapoi acasă. Dar când să treacă peste câmpie, ce să vezi? Numai flori roşii, încotro vedeai cu ochii. De atunci se zice că ar fi macii pe pământ.

**O altă legendă spune că, în timpurile de odinioară, macul nu avea culoarea roşie, ci albă. Macul era foarte somnoros din fire. Atunci când lisus a fost răstignit pe cruce, toate florile de pe câmp plângeau. Plângea şi macul cel alb. Dar istovit de atâta frământare şi lacrimi, a adormit. A dormit astfel trei zile, fără să se trezească. Când a deschis ochii, a auzit strigând din toate părţile: „Hristos a înviat!"

- Cum? Hristos a înviat? Şi eu, somnorosul, nu ştiu nimic din ce s-a întâmplat? se tânguia macul.

Macului i s-a făcut atunci ruşine că n-a putut asista la răstignirea, îngroparea şi învierea lui lisus şi, de atâta ruşine, a simţit că sângele îi năvăleşte în obraji şi se face roşu la faţă. Din acel moment, macul cel alb a devenit roşu şi toţi macii de pe câmp s-au înroşit şi au rămas roşii până în zilele noastre.

**Legenda de origine greacă spune că macul a fost creat de Demetra, zeiţa agriculturii şi a roadelor pământului, pentru a putea dormi, după ce fiica sa, Persefona a fost răpită de Hades şi dusă în Infern. În mitologia romană Demetra poartă numele de Ceres. Legenda spune că Somnus, zeul somnului, a creat macul, pentru a o ajuta pe Ceres, zeiţa recoltelor. Ceres era epuizată după ce-şi căutase fiica rătăcită, motiv pentru care nu mai avea putere să dea rod lanurilor de grâu. Macii au ajutat-o să doarmă şi după ce şi-a revenit, grâul a început să crească din nou. De aici, credinţa populară că prezenţa macilor în lanul de grâu este esenţială pentru recoltă.

Legenda vaniliei

 

Legenda spune ca, regele Tenitzill al treilea, al Tinutului Totonaca a avut o fata de o frumusete rara, Tzacopontziza, Steaua Diminetii. El a hotarat ca fiica ei sa fie ascunsa de privirile barbatilor si a trimis-o pentru a sluji zeitei Tonacayoua, zeita fertilitatii. Dar printul Zcotanoxga, Tanarul Cerb, a zarit-o si nu si-a putut infrange dorinta. Intr-o dimineata, cand printesa a parasit templul zeitei a rapit-o pe Steaua Diminetii si a fugit cu ea spre munti. Dar la scurt timp preotii templului i-au gasit si i-au sacrificat in numele credintei fata de Zeita fertilitatii.

Dupa cateva zile de la uciderea lor, din stropii de sange ai tinerilor iubiti au rasarit vrejuri puternice care urcau spre cer, crescand neincetat si scotand frunze de culoarea smaraldului. Apoi s-au acoperit cu flori galbene ca razele soarelui, care raspandeau un parfum delicat dar puternic precum sufletul nevinovat al printesei ucise.

Astfel orhideea, xanatha, a devenit floarea secreta si simbolul iubirii pe altarul Zeitei fertilitatii, Tonacayoua a regatului Totonaca.

Desigur, aceasta legenda este impresionanta prin mesajul ei, dar trebuie sa o acceptam asa cum este … Ceea ce a urmat sosirii vaniliei in Europa este insa de necrezut, dar adevarat …

Legenda lacului Sf Ana

La hotarul dintre judetele Harghita si Covasna, vegheat de muntii tacuti, se afla lacul Sfanta Ana, singurul lac de origine vulcanica din Europa. Apa e cristalina, o oglinda albastra, imbratisata de paduri de conifere. Natura, povestile acestui tinut, dar si efectele terapeutice ale aerului puternic ionizat sau izvoarele minerale sunt destul motive pentru a ajunge in zona.

Aflat la peste 950 m, ascuns privirilor, Lacul Sfanta Ana este un loc misterios si plin de legende.

Una dintre legende ne povesteste despre doi tineri care trebuiau sa se casatoreasca. Fata, pe nume Ana, care urma sa devina sotie, nu dorea acest lucru deoarece parintii o obligau sa se casatoreasca numai pentru a pune mana pe averea tanarului, care era destul de necioplit. Ana doreasca sa se casatoaresaca din dragoste, nu din interes astfel ca in seara nuntii, ea a fugit si s-a aruncat in acest lac, trupul ei neinsufletit nefiind gasit nici in ziua de astazi. Din aceasta cauza lacul poarta numele acelei fete. In fiecare an, de hramul Sfanta Ana, lacul este sfintit de catre mitropolie.

O alta legenda ne spune ca odinioara, prin aceste locuri traiau doi tirani care erau frati. Unul stapanea o cetate pe varful Puciosul din apropiere, celalalt, o cetate situata pe locul actualului lac. Stapanul cetatii de pe Puciosul avea o caleasca minunata, castigata la zaruri, fapt ce a starnit invidia fratelui sau, care a pus ramasag ca a doua zi va veni in vizita cu o caleasca si mai mareata. Pentru a castiga ramasagul, tiranul pune sa fie inhamate la caleasca sa opt din cele mai frumoase fete din imprejurimi. Caleasca fiind foarte grea, acestea nu au putut sa o urneasca, fapt ce a dezlantuit mania stapanului, care a inceput sa le biciuiasca. Una din fete, pe nume Ana, l-a blestemat pe stapanul cel marsav. Blestemul fetei s-a implinit numaidecat: s-a pornit o furtuna ingrozitoare, cu fulgere si tunete, cutremure, iar cetatea, impreuna cu tiranul ei, s-a scufundat in flacari. In locul cetatii de odinioara s-a format un lac albastru si linistit, numit de locuitorii din zona Lacul Sfanta Ana. De atunci, zice legenda, cine merge si se spala in lacul Sfanta Ana este curatat de pacate. O plimbare cu barca pe lacul Sfanta Ana e mai mult decat relaxare, asta si pentru ca zona este puternic ionizata negativ, iar oamenii locului spun ca efectele asupra sistemului nervos se simt imediat.

Pe malul lacului se afla o capela romano-catolica, purtand hramul Sfintei Ana iar popularitatea zonei a facut ca de-a lungul secolelor 17 si 18 sa ajunga pe malul lacului peste 30 – 40 de mii de pelerini. Se spune ca dupa un astfel de pelerinaj, tinerii si-ar fi gasit aici partenerii de viata iar femeile care aveau probleme cu sterilitatea au reusit sa aiba copii.