Problema cu binele făcut dincolo de limitele tale este că el nu merge dincolo de limitele celuilalt. În clipa în care te sacrifici, automat apare în mintea ta o aşteptare, că şi celălalt ar face la fel, că devotamentul şi sacrificiul tău sunt primite cu înțelegerea completă a efortului cu care sunt făcute. Poate nu spui cât de greu îți este, doar ca celălalt să nu refuze ajutorul, pentru că intenția ta este bună şi dezinteresată. Şi aşa ar trebui să rămână intenția ta, dar să fie vegheată de nişte limite emoționale precise, non-negociabile. Dacă de fiecare dată din dorința de a face bine îți sacrifici sănătatea mintală, fizică, emoțională, vei ajunge epuizat şi te vei simți abandonat. Celālalt poate spune, în mod perfect legitim:" Te-am pus eu să faci toate astea?" Şi într-un fel, are dreptate: tu ai ales să faci tot, sacrificiul este întotdeauna o alegere personală, nu se poate sacrifica nimeni pentru că îi este impus din afară. De aceea, da, avem puterea de a face bine, de a ajuta, şi este divin sā faci asta dar trebuie administrat binele făcut de aşa manieră încât să nu devină o ignorare completă a corpului, sufletului, minții, vieţii tale. Pentru că mai apoi, din starea acea de epuizare, nu vei mai putea să faci bine, iar din starea de aşteptări neîmplinite nu te vei mai putea bucura de binele făcut.
Echilibrul te poate ajuta să menții în viața ta limite ferme( suporți umilința, trădarea, manipularea până într-un prag peste care, dacă se trece, şi tu şi celălalt ştiți că nu mai există disponibilitate din partea ta) dar şi puterea de a fi deschis emoțional, implicat, prezent, în vieţile celorlalţi.
Un bine care înseamnă reprimarea ta completă, anularea nevoilor tale pentru satisfacerea şi împlinirea nevoilor celuilalt, duce întotdeauna la dezamăgire, durere, furie. Mâinile care fac bine trebuie să nu aibă mai multe cicatrici decât cele pe care le vindecă, altfel atingerea lor va deveni rană pentru sine şi ceilalți.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu