Recunosc că uneori mi-aş dori ca oamenii să-mi poată vedea sufletul. Cu tot ce e în el.
Da, chiar dacă asta ar implica cu siguranţă şi riscuri.
Uneori vreau asta. Să se vadă tot ce-i acolo. Poate că dacă oamenii mi-ar vedea temerile, nesiguranţa şi mi-ar afla gândurile, m-ar înţelege, ar înţelege omul pe care mulţi dintre ei nu reuşesc să-l cunoască.
Şi-ar da seama de ce sunt aşa cum sunt, de ce mă feresc de anumite lucruri, de ce nu am plâns anumite lacrimi şi de ce le-am lăsat pe altele să curgă fie în voie, fie pentru că nu le-am mai putut ţine în frâu.
Şi aşa nu s-ar mai limita doar la un chip şi-un trup, ar pătrunde dincolo, către ceea ce contează cu adevărat.
Ar da nas în nas cu defecte pe care acum nu le ştiu. Şi aş afla dacă le-aş mai părea la fel de minunată… Ar fi un test… dacă s-ar putea.
Dar viaţa cu siguranţă are testele pregătite pentru fiecare şi mai devreme sau mai târziu li le va pune în faţă.
Nu pot să nu mă întreb: oare câţi îl vor trece?**
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu