M-am întâlnit cu mine la bătrânețe,
M-am întrebat ce mai fac?
Sufletul meu mi-a dat binețe
Și mi-a făcut semn să tac.
Încet, încet mi-a arătat
Tot ce trăisem până atunci
Din zorii vieții, până pe-nserat:
De oriunde pleci, tot la tine ajungi.
Am întrebat dacă să mă întorc în timp?
La vârsta la care scriam această poezie
Dacă este nevoie ceva să schimb:
Să pun mai multă rațiune, sa poate nebunie?
Sufletul meu râdea amuzat
Mă gândeam dacă râde de el sau de mine,
"Tu ești aici din tot ce ai creat,
Tot ce ai iubit cu adevărat îți aparţine.
Nu ai nevoie de nimic altceva
Decât de ceea ce a fost și ce va fi,
Dacă ai învățat ce e iubirea
Din fiecare abis, punte vei deveni".
Atunci nu m-am întors în timp,
Am rămas în eternul prezent al simțirii
Am înțeles că nu trebuie să schimb
Trăirea, zestrea-ntreagă a nemuririi.
Mi-am privit clipele cu bucurie,
Ele m-au îmbrățișat
Am avut doar o nelămurire
Eu sau ele fusesem ceea ce timpul a creat?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu