IUBIREA, esența care te definește (sursa net)

 Nu vine când vrei.
Nu vine cum vrei.
Nu vine pentru ce vrei.
Nu ține cont de calculele tale.
Ignoră definițiile pe care le-ai dat vieții tale de până atunci.

Vine atunci când trebuie...
Când ai nevoie de împlinire, de definire, de completare. 
Când Universul hotărăște că dorința ta merită ascultare... de obicei când te aștepți mai puțin...
Când crezi că deții controlul asupra vieții tale...
Când te crezi invincibil, de nestăpânit, de necontrolat. 
Când crezi și simți că ai rezolvat fiecare necunoscută a vieții tale de până atunci...

Vine, parcă, pentru a pune la încercare toate afirmațiile și crezurile enumerate mai sus.
Ca și cum cineva a hotărât să-ți zică „destul cu teoria...să trecem la practică!”

IUBIREA.

Te lovește din plin...Te lasă fără suflare, permițându-ți, eventual, să clipești des în căutarea aerului ieșit brusc din plămânii-ți de aramă. Adică roșii și grei de vid...

Iubirea...Meschina și neașteptata iubire, în stare să lovească pe la spate...

Ea poate fi însăși definiția vieții, dar oare te definește pe tine?

Sunt momente în care ţi se pare că timpul stă în loc. Clipe pe care le simţi "ţesute" special pentru tine de către Creator. 

Ele sunt perfecte pentru că se mulează şi îndeplinesc exact şablonul aşteptărilor şi vieţii tale de atunci. Poţi crede că L-ai prins pe Dumnezeu de unul sau de ambele picioare. Poţi simţi că totul îţi este dedicat ţie atunci. Te poţi simţi un mic creator.

Te poţi bucura că perfecţiunea momentului tău a "cizelat" perfecţiunea momentului...universal.

Atunci, fiecare celulă a corpului tău se bucură de prea-plinul fericit a ceea ce înţelegi tu prin perfecţiune.

Trăieşti. Savurezi. Încerci să integrezi clipa în ADN-ul tău pentru ca viitorul parcurs al vieţii tale să se aştearnă lin la picioare, gata ţesut după modelul momentului respectiv.

PERFECŢIUNE.

Dificil cuvânt. Uşor de pronunţat, greu de imaginat, dar imposibil de atins. Cel puţin aşa ai gândit până atunci.

Şi totuşi...

Deodată, toată nesiguranţa se risipeşte, şi se concretizează înaintea ta iluzia la care sperai, la care te rugai să ai dreptul.

Respiri. La început uşor, pentru a nu deranja ordinea armoniei.

A trecut o clipă. Şi încă una...E posibil? Deja respiri normal, iar momentul e încă acolo. 

Să speri că ai meritat? Să crezi că ţi se cuvine?

Înţelegi sintagma "prea-plin", simţindu-ţi sufletul.

Lămureşti adjectivul "uşor", comparându-l cu ticăitul inimii tale.

Trăieşti cuvântul "fericire", respirând viaţa!

 

IUBIREA.
Greu cuvânt. Simplu în teorie, dificil în înțeles, imposibil de definit. Accesat cu superficialitate, dar aprofundat cu teamă.

Și totuși...
Îți place ce simți. Ai visat la ceea ce simți. Ai sperat la acest moment...Să simți cum îți curge prin vene bucuria fiecărei celule, umplând de viață și ultimul locușor din corpul și sufletul tău.

Te bucuri de împlinirea dorinței exersată și exprimată din copilăria ta de prinț sau prințesă.
Te bucuri când îți dai seama că nu ai cerut baliverne, nu ai sperat prostii, nu ai visat himere.
Te bucuri de împlinire...de definire...de completare.

IUBIREA.
Te naști cu ea în codul genetic. Atârnă de tine ca un ecuson.
„Iubitor”... de dragoste...de lumină...de iubire...de pământ...de partener...de natură...de echilibru... de constanță...de armonie...etc”


Îți place ceea ce simți. Te bucuri de ceea ce simți. Mulțumești pentru ceea ce simți.

  Dar nu pierderea controlului...NU!!! Așa ceva nu este permis! Nu unei persoane ce deține controlul, sau iluzia controlului. 
Pentru că iubirea este acel ceva care e menit, parcă, să te facă să te simți stingher, nesigur, copilăros, fremătând. Viu. Uman. 
Este acel ceva care te coboară de pe piedestalul pe care ți l-ai ridicat singur. Acel ceva care te așează la locul cuvenit ție. Acel ceva care te face să pulsezi o dată cu întregul Univers. Acel ceva care poate îmblânzi fiara ego-ului din tine...

Nu te grăbi să tragi concluzii.
Nu-ți poți permite superficialitatea.
Pentru că nu este vorba despre a mea, nici despre a vreunei persoane cunoscute.
Am vorbit despre...IUBIRE... Dacă știi ce vreau să spun!...

”-Știi ceva, IUBIRE?!!...Lasă-mă-n pace! Nu vreau să mă deranjezi doar un moment... Vreau să rămâi cu mine toată viața. Nu pot fără tine. Pentru că mă împlinești total, mă definești corect și mă completezi cu adevărat.”

Poate fi însăși definiția vieții, dar oare te definește pe tine?
Este IUBIREA, esența care te definește. 
Pe mine, pe tine, pe oricine...

 

SCRISOARE CĂTRE MOȘ CRĂCIUN (sursa net)

Dragă Moș Crăciun,

nu ți-am mai scris demult, dar acum m-am hotărât să o fac.

Sunt supărată!

Sunt furioasă, agitată, dar mai ales tristă!...

Sunt supărată pentru că e mare gălăgie în jurul meu, în gura lumii, în activitatea oamenilor, în lipsa lor de conștiență, în furia lor.

Sunt furioasă deoarece zilnic mă văd nevoită să gust, să văd, să aud și să simt aceeași agitație.

Sunt agitată pentru că liniștea mea e acum condiționată de neliniștea celorlalți, rezultată din tristețea  deja impregnată în ADN-ul fiecărei celule.

Sunt tristă pentru că în supărarea, furia și agitația asta nu Îl mai aud pe Dumnezeu!...

Dă-mi voie să îți explic.

Știu că toată lumea te așteaptă, mulți își concep scrisori, reale sau imaginare, în care îți cer ceea ce simt ei că le lipsește.

Dar, dacă nu te superi, tu vii în noaptea de vis a nașterii unui Prunc magic - Iisus Hristos!

Este un moment de naștere, de renaștere, un moment în care fiecare om are posibilitatea de a  o lua de la capăt, de a se reînnoi, conform promisiunii pe care a făcut-o cel puțin o dată în viață, după câte o întâmplare care a zdruncinat din temelii existența sa.

Este un moment de celebrare a începutului.

De orice fel...e dispus omul să aleagă.

Să se lepede de viața veche, neîndestulătoare, pe care a dus-o.

De boala pe care a făcut-o tot din cauza hotărârilor dintr-un anumit moment trecut, șters deja din memorie.

De obiceiurile nesănătoase care i-au adus satisfacție pe moment, dar furii de neputință a doua zi.

De partenerul/a care nu i-a mai dat decât sentimentul că nu mai valorează nimic în ochii proprii.

De tot ceea ce îi amintește că face parte dintr-o societate majoritar materialistă, care își măsoară și își flutură valoarea prin obiecte: mașini, case, conturi, dar care a uitat semnificația, consistența, importanța și plăcerea SUFLETULUI. 

El, Iisus, s-a născut pentru a ne da posibilitatea să explorăm adâncurile sufletului propriu, pentru a coborî în abisurile disperării noastre umane, și a elimina toate balasturile create de umanitatea cu care am venit înzestrați pe acest Pământ, luându-L alături de noi, prin rugăciunea și viața pe care o ducem. Pentru că prin rugăciune, prin vorbele pe care I le adresăm, ne putem desprinde, un anumit timp, de ego-ul care ne dictează zi de zi doleanțele pentru fizica satisfacție...Rugăciunea ne duce lângă El, dându-ne posibilitatea de a-I auzi sfaturile, încurajările, dojenile, dar mai ales cuvintele de mângâiere care ne ajută să pășim mai departe, a doua zi, în viață.

Fiecare Crăciun ne dă posibilitatea să reluăm viața de la momentul distorsionant, pentru a o readuce unde trebuia demult să fie.

În loc de astea....

Ochii mei sunt bombardați cu globuri, beteală și alte podoabe de brad, începând din luna noiembrie, cam de când începe Postul Crăciunului.

Urechile mele sunt nevoite să asculte la nesfârșit aceleași melodii, pe toate posturile de radio, în toate magazinele și instituțiile în care (te vezi nevoit să) intri.

Vânzătoarele poartă pe cap fesuri roșii, făcându-mă să mă întreb oare câtă umilință trebuie să suporte un om pentru a-și păstra locul de muncă, răsplătit cu un salariu modic că, deh, e criză!...

Nervozitatea și agitația șoferilor este cu atât mai mare, cu cât momentul 25 decembrie se apropie.

Moșule drag, nu știu dacă știi, dar pentru a te aștepta, oamenii taie brazii frumoși, din natură, și îi vând la prețuri exorbitante pentru a ajunge în casele oamenilor, a fi împodobiți și...a fi aruncați după aceea, pentru că au murit în casa noastră, în cinstea ta și a vecinilor.

Tot de Crăciun, noi, oamenii, cumpărăm cantități industriale de alimente, gândindu-ne că „poate nu ajunge”, dar sfârșind, de fiecare dată, prin a arunca mai mult de jumătate.

In cinstea ta, Moșule, în noaptea de ajun, mulți beau și mănâncă atât de mult încât ajung în spital, de bucurie că ai venit cu tolba plină.

Dragă Moș Crăciun, nu știu dacă ți-am spus, dar... sunt supărată! Sunt furioasă, agitată, dar mai ales tristă!...Nu pe tine.

Îți scriu această scrisoare pentru că vreau și eu să-ți cer ceva.

Te rog frumos, Moș Crăciun, lasă-L pe Iisus să se nască!

E noaptea Lui magică!

Tu adu-ne ceea ce El crede că merităm fiecare din noi. 

Pe El îl rog să dea, mie și celor ce gândesc la fel, 

 

BUCURIA nașterii celui ce stă alături de noi tot timpul, 

EMOȚIA unui nou început de viață, 

PUTEREA de a trece cu bine fiecare probă pe care o aduce viața, 

DISCERNĂMÂNT pentru a vedea și înțelege binele și răul, 

UMILINȚA și MODESTIA de a înțelege că lucrurile simple dau valoare vieții, și 

IUBIRE pentru a încălzi sufletele lăsate în paragină!

Te rog să ne aduci acestea, și ce mai pune El în sacul tău pentru noi, oamenii care nu am uitat adevărata semnificație a Crăciunului.

Îți mulțumesc frumos Moș Crăciun!

* * * * * * * * *

🧠 Gânduri tipar (sursă net)

🧠 Mintea noastră deține o serie de “gânduri tipar” pe care le utilizează drept model pentru a face față diverselor situații de viață. Unele sunt constructive și te ajută, altele te sabotează poate chiar fără să-ți dai seama.

În continuare îți voi prezența 3 asemenea tipare verbale frecvent întâlnite, prin care mintea te abate de la calea sufletului.

1️⃣ “da, dar…”

Pe cât de scurtă este exprimarea, pe atât de fundamental este procesul care se află în spatele ei. Prin cuvântul “da” mintea este de acord cu o anumită conștientizare, și în același timp prin intermediul cuvântului “dar” ea anihilează în secunda următoare efectul ei. Mintea face asta pentru că nu dorește să riște sau să depună efort pentru a schimba ceva.

De aceea, de fiecare dată când sesizezi că folosești acest tipar verbal “da, dar…” înlocuiește- l cu “da, foarte bine” sau “da, interesant”. Astfel îți vei orienta gândurile într-o direcție diferită.

Exprimarea “da, dar…” este asemenea unui macaz care îți va direcționa gândurile permanent pe o linie secundară.

Exprimarea “da, foarte bine” sau “da, interesant” va orienta macazul pe o cale deschisă și te poate conduce mai departe, recepționând un impuls al sufletului și transformându-l în mod constructiv.

Dacă interacționezi cu persoane care folosesc frecvent tiparul verbal “da, dar…” poți să le explici ce se întâmplă la nivel profund. Astfel le oferi posibilitatea să aleagă dacă lucrează să schimbe acest tipar sabotor. Dacă continuă să îl folosească, poți să decizi tu dacă mai dorești să continui comunicarea la nivelul lui “da, dar…” și să-ți consumi energia inutil.

2️⃣ “știu deja”

Tiparul verbal “știu deja” înseamnă în realitate “nu vreau să știu nimic despre ce vrei să-mi spui”.

Respingerea interioară este dată de o structura mentală care stopează orice formă de cunoaștere nouă. Această atitudine de respingere este adeseori manifestată și printr- un gest al mâinii.

Desigur că această decizie aparține fiecărei persoane și în unele cazuri ea poate să fie o decizie bună. Totuși uneori exprimarea vine ca un tipar automat al minții, deși sufletul ar face un pas înainte. În cazul acesta ai posibilitatea să te oprești pentru puțin timp și să faci o altă alegere.

Atunci când apare impulsul interior să spui “știu deja” îți recomand să-ți pui următoarele întrebări:

Știu într- adevăr ce va urma?

Cunosc toate detaliile?

Știu într-adevăr rezultatul?

Sunt oare cunoștințele mele de actualitate sau poate s-au învechit deja?

Adeseori nici nu este vorba despre ce știi deja, ci despre a asculta altă persoană, arătându-i în felul acesta că îi ești alături. Unele persoane vorbesc din dorința de a se face remarcate și pentru a le fi alături în semn de iubire.

Ca să te deschizi să permiți noului să pătrundă în viața ta, înlocuiește “știu deja” cu “ce interesant” sau “am auzit câte ceva și mi-ar plăcea să-mi povestești mai multe”.

Dacă interacționezi cu o persoană care aparent “știe deja” totul, este vorba de fapt de un mecanism subconștient de apărare.

Acest mecanism se poate datora faptului că acea persoană crede că nu îi este permis să se situeze pe un plan inferior în cazul aparentei competiții în cunoaștere. Sau a fost soluția folosită în copilărie pentru a se proteja de influența dominantă a părinților. Ca să comunici armonios cu astfel de persoane, când afirmă “știu deja” răspunde în mod firesc și normal cu exprimarea “interesant! povestește-mi și mie te rog ceea ce știi”.

3️⃣ “nu se poate, deoarece…”

Când sufletul transmite minții un implus asociat cu o schimbare, cu un efort sau cu un anumit risc, apare de multe ori un mecanism automat de apărare. Astfel chiar dacă un anumit lucru este ușor de făcut, dintr- odată devine complicat și anevoios.

Când te surprinzi exprimându- te cu “nu se poate, deoarece…” , începe prin a- ți accepta plenar gândurile. Apoi notează pe rând toate argumentele din a căror cauză nu poți face lucrul respectiv. Scrie cât mai detaliat astfel încât să vezi cu ochii tăi ceea ce oricum rulează în mintea ta.

Când termini de scris, recitește toate argumentele și verifică dacă mai ai ceva de adăugat.

Apoi ia fiecare argument în parte și analizează- l și prin prisma sufletului. Descoperă dacă există vreo posibilitate prin intermediul căreia ai mai putea face un pas, oricât de mic ar fi el și notează- ți soluțiile acolo unde le găsești. Chiar dacă nu descoperi nici o soluție, îi transmiți minții că nu mai accepți tipare de gândire și verbalizare ce vin pe pilot automat și ții cont și de ceea ce simți la nivel de suflet. În timp acest tipar “nu se poate, deoarece…” nu te va mai sabota fără ca tu poate să nici să nu-ți dai seama.

Dacă interacționezi cu o persoană care manifestă o stare continuă de rezistență prin folosirea exprimării “nu se poate, deoarece…”, sugerează- i să facă un exercițiu de imaginație spunându- i: “presupunând prin absurd că ai putea face acest lucru, care ar fi cel mai simplu pas cu care ai începe?”

Apoi, acordă-i timpul și spațiul necesar să prelucreze informația. Reamintește- ți că fiecare persoană are liberul arbitru să aleagă dacă face o anumită schimbare sau nu.

✍️ Pe tine personal te sabotează vreunul din cele 3 tipare verbale:

“da, dar…”

“știu deja”

“nu se poate, deoarece…”

LEGENDA FERICIRII

  Fericirea este o stare mentală de bine, caracterizată prin emoții pozitive sau plăcute, de la mulțumire la bucurie intensă… Fiecare îşi culege fericirea de acolo de unde o seamănă şi nu uita … îţi trebuie puţine lucruri ca să fii fericit cu adevărat!.

     O legendă spune că pe timpul Greciei antice, zeii s-au gândit să ascundă fericirea. Unul dintre ei a spus că cel mai înalt vârf de munte ar fi locul potrivit, dar și-au dat seama că omul poate ajunge acolo. Alt zeu a spus că fundul oceanului ar fi locul perfect, dar nu era cea mai bună idee iar al treilea a propus să ascundă fericirea în inima fiecărui om, că acolo va fi foarte greu de găsit.

     Fericirea este mai mult decât un cuvânt, fie că el este nirvana sau alt astfel de sinonim... este zâmbet, ochi luminoși și prietenoși, e acea frunză desprinsă de pe ram plutind în derivă până la pământ, e că existăm!

Nimeni și nimic nu trebuie lăsat să ne tulbure sufletul și acea stare profundă de bine și, de aceea se zice că un optimist trăiește mai mult decât un pesimist și chiar atrage multe chestii benefice pentru el. Creierul nostru e universul nostru... viața e un paradox, azi ești, mâine nu se știe! 

    Deci de ce să nu dăruim un zâmbet, o vorbă bună, o îmbrățișare … Trebuie să învățăm să fim buni, să iubim, să iertăm, să dăruim și, nu în ultimul rând… să fim oameni! Doar atunci când vom învăța toate aceste lucruri, vom găsi și fericirea adevărată! 

     Fericirea o găsim în lucruri mărunte și este întotdeauna la îndemâna noastră pentru că... un cuvânt frumos, un zâmbet cald și mai ales o îmbrățișare tandră valorează cât un răsărit de soare și … chiar mai mult decât atât!

    Și, tine minte un lucru: vei fi fericit/ă doar lângă omul alături de care poti să fii așa cum ești tu însuți

Nu datorezi nimănui, nimic!

 "Nu (mi) mulțumi "cu recunoștință!"

 Nu datorezi nimănui, nimic!

Nu (mi) spune "namaste"! Nu recunosc acest salut..., nu e din ADN-ul meu, sau al acestor locuri!

Nu (mi) mulțumi "din inimă", sau "din suflet!"

Inima e a ta, păstrează-o și prețuiește-o!

Sufletul e Esența ta, Lumina ta, Prețul tău! Protejează-l cu toate puterile tale!

Nu (mi) mulțumi cu mâinile împreunate a rugăciune (emoticon)! Nu te inchini, nu te smerești, nu te supui și nu îți dai puterea în fața nimănui!

Nu ești mic(ă)!

Mulțumesc-ul simplu, ajunge unde-l trimiți!

Text - Un bărbat care...(sursa net)

 Un bărbat care s-a regăsit merită să fie în călătoria lui cu o femeie care s-a regăsit.

O femeie care se vindecă singură merită să crească alături de un bărbat care o face o prioritate.

Un bărbat care și-a dat seama că merită să meargă mai departe în viață cu o femeie care s-a despărțit de durerea ei.

O femeie care a renăscut din cenușă merită să conteze pe prezența unui bărbat care și-a depășit propria mizerie.

Un bărbat care a rupt lanțurile cultului familiei sale merită sprijinul unei femei care a rupt tiparele clanului său.

O femeie care s-a regăsit merită să meargă în călătoria ei cu un bărbat care s-a regăsit.

Un bărbat care nu se mai teme de părerea lumii merită să-și împartă timpul cu o femeie care nu se mai sperie de degetul care îl arată.

O femeie care nu este mulțumită de nimic merită să găsească cele mai frumoase bijuterii.

Un bărbat cinstit și curajos merită să fie recunoscut și admirat de o femeie curajoasă cu o inimă sălbatică.

O femeie liberă și calmă merită sprijinul unui bărbat bun, conștient și complementar.

Un bărbat care face din viața lui un scop împlinit merită să fie iubit de o femeie care îi îndeplinește visele.

Cea mai ambițioasă femeie merită să fie iubită de un bărbat care se simte învingător.

Un bărbat viu în prezent și implicat în mintea lui merită să fie văzut de o femeie pentru a medita, cânta și dansa.

Femeia cu conexiune divină merită să fie îngrijită și respectată de un bărbat care cunoaște marele secret al singurătății și dreptul la libertate. 

Bărbați prea iubiți de mămici (sursa net)

 Barbati prea iubiti de mamici . Din  experienta practicii mele , acestia sunt copii insclaviti de asa zisa iubire materna , sufocati  si handicapati de acea afectiune bolnava  a unei mame  lipsite de imaginatie  , frustrata de lipsa importantei  de sine,  o sotie  care profita de aparitia unui copil pentru a se pune in sfirsit intr-o  pozitie de sacrificiu , de drama si greutate. De cele mai multe ori aceste mame raman singure .. Isi aleg intr un fel sau altul soti care sa le confirme povestea lor ; ca ele sunt sacrificate ,neintelese , neiubite .. Acesti soti pleaca la alte femei  cu care fac alti copii alta familie  , deobicei fug de acea figura trista a femeii ce ii  asteapta acasa . Despre acesti baieti de mame vorbesc eu .. Nascuti sa traiasca intr-o inchisoare facuta  din sacrificiul asa zis al mamei singure .. mama care in adincul ei  isi doreste o alta viata , urand pe acel sot care a parasit-o ea va decide  cumva in frustrarea ei ca pe acest baiat o  sa il creasca pentru ea . Il creste acompaniata de nemultumirea si furia ei de mama singura  si de o lipsa de acceptare totala fata de pozitia ei  sociala : mama singura . In adancul  ei in acele momente isi spune  :Macar daca ma chinui acum cu el cind va fi mare va avea grija de mine . O astfel de mama am intilnit de multe ori in terapii  . Deobicei erau aduse de fii lor  si de cele mai multe ori  aveau anxietate , le era frica sa stea singure sau mimau simptomatologii  la care medicii negasind nimic ca boala le sfatuiau sa si caute de sistemul nervos . Deobicei acele asa zise stari de boala apareau cind baiatul isi gasea o fata cu care vroia sa ramana  si se muta cu ea de acasa. Atunci mama intra intr-un asa zis carusel al bolilor nedetectate , si prin asa zisa suferinta a lor ii forta pe acesti baieti barbati sa -si neglijeze familia nou formata, sotia , copii .. pina la destramarea ei . Asa ca mame  dragi de baietei , nu uitati ca in baietei e samanta  unui barbat .. nu o inabusiti .. lasati -l sa zboare daca il iubiti cu adevarat .O iubire adevarata te face sa te simti liber nu te insclaveste.

Text - Oamenii presupun că dacă s-au născut într-o anumită familie, în mod automat sunt compatibili cu cei din familie (net)

Oamenii presupun că dacă s-au născut într-o anumită familie, în mod automat sunt compatibili cu cei din familie.

De fapt, nu este asa – nu întotdeauna se întâmplă ca un copil să fie compatibil cu părinții și frații săi.

Și când se întâmplă așa ceva, acelui copil îi este rușine că nu este ca ceilalți, că nu este “normal”, și poartă cu el această traumă și ca adult. El ajunge într-o relație cu un partener incompatibil și suferă până când înțelege ce se întâmplă, își vindecă trauma din copilarie și abia apoi poate să-și găsească un partener potrivit. 

Copiii care au fost incompatibili cu cei din familia în care s-au nascut s-au simtit respinși: au fost ironizați, li s-a reproșat că sunt așa cum sunt, că nu sunt “normali”, au fost făcuți de rușine și, ca atare, au simțit că nu sunt iubiți așa cum sunt, că nu sunt acceptați, că nu sunt destul de buni. Ei ajung niste adulți care își doresc cu disperare să aibă pe cineva care să-i iubească, pe cineva care să-i vrea/accepte așa cum sunt, pe cineva cu care să aibă o conexiune afectivă.

Dacă intră într-o relație de cuplu, au tendința să se agațe de ea și de partenerul lor cu disperare - nu sunt dispuși să renunțe la relație pentru nimic în lume, indiferent dacă există sau nu compatibilitate cu partenerul lor.

Sunt atat de “însetați” după conexiunea afectivă cu o altă persoană, încât preferă să “bea otravă” (adică să fie într-o relație toxică / incompatibilă), decât să nu bea deloc.

Problema cea mai mare pentru acest tip de oameni este că atrag parteneri care au și ei o traumă: sunt oameni care în copilărie au fost obligați să renunțe la cine erau ei cu adevărat, pentru a fi compatibili cu unul dintre adulții din familia lor, pentru că altfel ar fi ieșit cu scandal – și ei nu suportă lipsa de liniște/ armonie.

Astfel de persoane nu au nicio idee cine sunt, deci nu pot fi autentice. Ele însă percep relațiile ca fiind sufocante și de aceea au tendința să își țină partenerii la distanță, emotional vorbind și nu numai.

Ca atare, acest gen de relații devin unele de incompatibilitate extremă, în care ambii parteneri funcționează de la nivelul propriei traume din copilarie: unul dintre ei se va simți captiv în relație, sufocat, iar celălalt se va simti permanent respins.

Și ambii vor fi nefericiți.

Muschiul psoas sau Muschiul sufletului (sursă net)

 "Mușchiul psoas sau „mușchiul sufletului”

Probabil ca nu ai auzit niciodata de muschiul psoas, insa acesta nu numai ca ne influenteaza echilibrul, flexibilitatea, puterea si functionarea organelor, insa si stabilitatea emotionala, nivelul de energie si intreaga sanatate.

Acest muschi influenteaza totul, de la durerile de spate, starile de anxietate si pana la experienta orgasmului in intreg corpul.

Este un muschi emotional. Cand aceasta zona a corpului este tensionata si contractata pot aparea o sumedenie de boli atat fizice cat si psihice.

Acest muschi leaga picioarele de coloana vertebrala, in apropierea soldurilor. In timpul mersului, muschiul psoas se misca liber si face echipa cu diafragma pentru a masa coloana vertebrala si organele, celulele sangvine si nervii trunchiului.

Deoarece functioneaza ca o pompa hidraulica, muchiul psoas stimuleaza curgerea fluidelor prin tot corpul.

Fiindca este conectat si de diafragma, acest muschi influenteaza si respiratia si prin urmare raspunsurile de frica sau anxietate.

Exista o legatura directa intre psoas si amigdala, acea zona a creierului care e responsabila de raspunsurile de lupta sau fuga, zona care mai este numita si creierul reptilian.

Din moment ce ritmul vietii noastre declanseaza in permanenta un raspuns de tip lupta sau fugi, sistemul nervos actioneaza asupra muschiului psoas, facandu-l sa fie incordat in permanenta.

Ca urmare, muschiul se scurteaza, ceea ce da nastere la dureri de spate, sciatica, scolioza, probleme cu discul, probleme cu soldurile, dureri de genunchi, dureri in timpul menstruatiei, infertilitate si probleme digestive.

Mai mult decat atat, un psoas incordat pune presiune asupra nervilor, impiedica buna curgere a fluidelor in corp si ingreuneaza respiratia din diafragma.

Stilul de viata sedentar (statul pe scaun ore in sir la calculator, pe capanea la televizor sau condusul) este un dezastru pentru muschiul psoas! Si pentru sanatatea noastra!

Acest muschi este atat de intim implicat in cele mai de baza reactii emotionale, incat un muschi psoas cronic incordat, va semnala in permanenta corpului tau ca esti in pericol, ceea ce va duce la epuizarea glandelor suprarenale si la obosirea sistemului imunitar.

Dimpotriva, daca avem grija sa mentinem muschiul psoas sanatos, putem reaprinde energiile vitale ale corpului nostru si putem reinvata sa ne reconectam cu forta vietii care hraneste intregul univers. In traditia Taoista se vorbeste despre acest muschi numindu-l „tronul” sau „muschiul sufletului” care inconjoara Dan Tien-ul  – un mare centru energetic al corpului.

Proces de vindecare (sursă net)

 În orice proces de vindecare ai intra, este important să înțelegi că ceea ce doare sau provoacă suferință nu dispare, ci se transformă. De exemplu, vreau să mă vindec de rana de abandon. Ceea ce mi-a provocat rana în sine, faptul de a fi fost abandonat, nu va dispărea. Nu o să mă întorc în timp, să retrăiesc evenimentele altfel. Faptele din realitatea concretă vor rămâne acolo și este important să înțelegem că vindecarea nu înseamnă ștergerea evenimentului dureros, ci integrarea lui în identitatea noastră emoțională de după traumă.

 Da, până te vindeci și după ce te vindeci, o să trăiești cu acea durere, doar că, dacă te vindeci, nu va mai durea intr-un mod negativ care îți influențează viața și deciziile . 

Vindecarea nu înseamnă că nu s-a întâmplat, că nu a avut loc evenimentul provocator de durere, ci înseamnă asumarea responsabilității pentru reconstruirea ta, ca emoție, stare și intelect. Nu vei mai fi același de dinaintea suferinței care ți-a provocat rana din suflet, dar asta e și ideea, să fii altcineva. Un "altcineva" care nu neagă durerea, ci a procesat-o cu timpul, răbdarea, blândețea de care a avut nevoie sufletul său, pentru a o integra în noua identitate. Poate o cicatrice a rănii adânci din suflet va rămâne mereu acolo, dar e o diferență uriașă între o rană deschisă care sângerează peste toți oamenii cu care te întâlnești, și o cicatrice care îți arată că acolo a fost ceva, cândva, ca un fel de medalie încrustată în simțirea ta.

Vindecarea este grea, permanentă și înfricoșătoare. Dar pe cât e de înfricoșătoare, pe atât e de eliberatoare și ea permite o repunere în funcțiune a identității tale post-durere, care înseamnă bucurie autentică, prezența în propria viață și relații funcționale.

Vindecarea are etape diferite, uneori se oprește și o reiei abia când doare prea tare și nu mai poți amâna, alteori pe măsură ce vindeci unele dureri apar la suprafață altele.

Cât ești angajat în procesul de vindecare, nu există eșec, nu există întârziere, nu există obstacol. Nimic și nimeni nu poate din exterior să îți oprească procesul de recuperare, dacă tu din interior ești consecvent cu tine. Orice moment când încrederea în propria putere de vindecare se clatină, este un moment de îndoială. Îndoială înseamnă că asculți de durere mai mult decât de tine, ceea ce e tentant dar niciodată adevărat. Durerea e prezentă cât îmi arată ce și unde e de vindecat, prin acceptarea ei și parcurgerea vindecării, durerea e înlocuită de înțelegere. Tot ce e înțeles, nu mai doare, ci eliberează.

Vindecare NU înseamnă nu a fost, nu a durut, nu am căzut. Vindecare înseamnă a fost, a durut, de acolo m-am ridicat mai întreg decât înainte să fi căzut.

O poveste minunată. Rar mi-e dat să citesc un text atât de "răsfățat" (sursa Edith Kadar)

 Un murmur... o stare... un moment....

Încerc să fiu ceea ce cred eu că ar trebui să fiu, ceea ce cred eu că vor alții, ceilalți să fiu. Și încerc atât de mult, și de atât de mult timp încât am uitat să fiu eu însumi...Am uitat CUM să fiu eu însumi!

Din grijă pentru imagine, am uitat originalul...am uitat cum să fiu original...cum să mă manifest original... Am ajuns o copie!

Am preluat o povară pe care nimeni nu mi-a dat-o, pe care nimeni nu mi-a cerut să o duc în spate.

M-am învelit în pătura seriozității și a minei grave, și mi-am luat în serios rolul de binefăcător, de salvator al tuturor... deși nimeni nu mi-a cerut-o...

Oare de aceea nici nu văd recunoștință?...

Sunt serios, sunt grav... Am uitat să râd.

Cum e râsul? Ce trebuie să simți când râzi? De ce nu mai simt nimic când râd? Nicio bucurie, fără destindere... vreo emoție, ceva acolo... Nu, nu e nimic...

Și atunci de ce râd?... Mă descarc nervos, așa zici tu?

Râsul e manifestarea bucuriei sufletului... așa am auzit.

Dar, dacă nu mai simt nimic... dacă e gol acolo, înseamnă că lipsește sufletul? A plecat, sau ce? Unde e? S-a ascuns de mine? L-am ascuns de mine? Dar, când a plecat? Nici măcar nu am observat că nu mai e... Păcat!...

Oare se mai întoarce, știe cineva?

Cum să-l chem?

Și dacă vine, cum îl recunosc dacă nici măcar nu am văzut că a plecat?

O fi fost tot timpul cu mine? L-am avut de la naștere? Auzi... cică da!...

Și eu de ce nu am știut? De ce nu se anunță așa ceva?

De ce nu am fost anunțat că am fost dotat cu un suflet? Sună prea mecanic, zici? Bine, dar cum?... Înzestrat... așa se zice?... Aha, e cadou!... păi, nu i-am văzut fundița roșie...

Ce cadou o mai fi fost și ăsta? Mi s-a cântat „mulți ani trăiască” la primirea lui? Lume multă, fast, mâncare și felicitări... nu-mi amintesc. Nu, sigur nu l-am primit cadou!

Sunt prea egoist zici?... Hm... un inel, un telefon, un lanț, o mașină, bani... astea sunt cadouri pentru că sunt reale și știu când le primesc... Momentul ăla e clar. 

De aceea îl prefer!

Cum? Sunt superficial? Adică la suprafață? 

De suprafață... așa zici?

Cum adică nu pot compara sufletul nepalpabil, neștiut, tăcut, cu un obiect real, vizibil și „zgomotos” prin aspect?

Nu e bine, zici? Aha... nu se cuvine... Nu se pot compara? Dar obiectele sunt utile, îmi folosesc... le folosesc...

Nu-mi folosesc? Mă folosesc ele pe mine?...

Și sufletul, pe care nici măcar nu-l văd, la ce-mi folosește? Îmi dă valoare?... Adică îmi dă bani?... Valoarea pe care o dă sufletul nu se estimează în bani?... De ce?... Totul e în bani!... Nu și sufletul?... De ce?... Poate dacă l-aș vedea pe Suflet, l-aș prețui mai mult...

Tocmai asta e... ce?... pa-ra-doxul.... stai să văd ce înseamnă... Ăsta e pe bani? Nu? E un obiect pe care să-l văd?... Cum zici? E ceva ce vine în contradicție cu adevărul acceptat?... E greu!... prea greu!...

Vreau ușor!... Să-l văd și să mă folosesc de el... De suflet, cum de cine?... Nu merge așa?

Și de ce e, mă rog, un para... de ăla cum ai spus? Paradox, așa... Pentru că este cu atât mai valoros cu cât nu îl putem vedea sau palpa, ci doar simți?... hai că m-ai pierdut!

Cum zici?... stai să scriu, că e greu... cu majuscule?... bine, zi...

UN LUCRU NEPALPABIL, FĂRĂ VALOARE ÎN BANI, CARE NE DĂ VALOAREA UMANĂ, PE CARE TREBUIE SĂ-L PREȚUIM DEOARECE NE FACE INESTIMABILI ȘI NE DĂ CEA MAI MARE BOGĂȚIE..... despre ce vorbim?.... aaaa.... SUFLETUL! 

Poate face el așa ceva din noi?.... interesant!....

Deci, sigur nu mașina îmi dă valoare?... nici hainele?... dar casele, averea?  Nici măcar școlile pe care le-am terminat?... N-au nicio valoare fără suflet?... Păi, și atunci de ce le-am mai bifat pe toate dacă nu au nicio valoare?.... Ar trebui să-mi susțină sufletul, dar au ajuns să mi-l înlocuiască?.. Hm.......

Prea lungă tăcerea?... 

Tocmai am aflat că ceea ce era valoros pentru mine nu are, de fapt, nicio valoare. 

Că ceea ce este important pentru mine, nu mă face important. 

Că ceea ce este la mare preț pentru mine este, de fapt, nul, iar ceea ce consideram a fi fără valoare este inestimabil!... 

Da, mă simt bine, doar că....

Sufletul.... nu am știut....cât timp irosit....cât timp m-am irosit!...

Unde e?.... nu e!... unde a plecat?... când a plecat?... de ce a plecat?...

Unde ești Suflete? Nu am știut, nu am vrut să știu că ești atât de important! 

Am crezut că „importantul” se vede, se simte, se numără, se etalează, primește laude și onoruri...

Am crezut că dacă ești aici, pur și simplu, e de datoria ta să exiști, să mă servești, să-mi servești la ce vreau eu.

Am considerat că te pot călca în picioare de câte ori vreau, pentru a ajunge la obiecte. 

Tăcerea și discreția ta m-au deranjat pentru că am vrut ceva care țipă...

Am vrut să te pun la respect fără să te respect.

Am vrut să te umilesc pentru a mă simți important.

Am vrut să te înfrâng pentru a fi câștigător... pentru a-i câștiga pe ceilalți.

Am vrut... să mă golesc de tine, Suflete, pentru a mă umple de lucruri, cuvinte, promisiuni, obiecte, oameni...

M-am umplut, dar acum sunt gol pe dinăuntru... atât de multe lucruri, obiecte, oameni... dar nu simt nimic! 

Sunt multe emoții, dar nici o trăire...

Atâtea sentimente, dar nici o exprimare...

Atâtea obiecte, dar nici o valoare...

Atâta aglomerație pentru...NIMIC!

Stai, îmi amintesc... bucurie, împlinire, plinătate, iubire....parcă astea erau, nu? Unde sunt acum? La suflet? Sunt ale sufletului? Le vreau înapoi!

Suflete!.... Suuufleteeeee!!!!... Te vreau înapoi!

Tăceți voi, obiecte inutile, voi, nulități gălăgioase... voi, sticle strălucitoare pe care v-am tratat ca pe diamante...voi, banalități pe care v-am divinizat odată.... Tăceți! Afară! Ieșiți afară din mine! Mă lepăd de voi, nimicnicii ale frivolității mele! Afaaarăăăăăă!!!

Gol... liniște... Suflete, aici erai? Unde ai fost plecat? Nicăieri? Aici ai fost tot timpul? Ești sigur? Era prea mare gălăgia obiectelor, zici?

De ce nu ai mai vorbit cu mine? Aaaa, ai vorbit tot timpul, dar eu nu te-am auzit.

Cum? Am plecat urechea la șoaptele ispitelor? 

Am fost chior, surd și paralizat fără tine, dragă Suflet. Am fost incomplet și muribund în lipsa ta.

Am fost...obiect fără viață, ca cele care m-au locuit.

Stai, ce e melodia asta? Mi se pare cunoscută. E cântecul tău? Aha! Dar de unde îl știu? Din perioada în care eram tot timpul împreună?

Mult timp a trecut, dacă abia mi-o amintesc...

Dar, ce e senzația asta... de zbor?

Bucuria iubirii... împlinirea înălțării... Ești tu, SUFLETE!

Ha, ha, ha, ha, ha....ce e asta? Râs?

Râd! Simt plinătatea, mă simt împlinit...mă simt... ÎNTREG!

Și totul era, de fapt, aici, în mine.

Mulțumesc, Suflete!

                          

                                         *    *    *    *    *    *    *    *    *

Oare n-o fi povestea ta? 

Cititorule, binețe!

Viața ta e responsabilitatea ta, și doar a ta (sursa Edit Kadar)

 Nicio boală nu se vindecă până ce nu rezolvi emoția care ți-a creat-o. 

Schimbă gândirea, schimbă mediul, și te vindeci. 

Medicamentele nu-ți vindecă emoțiile, ci îți tratează simptomele. 

Vindecarea îți aparține. Tu te vindeci, nu medicul, nu terapeutul. Ei doar tratează. 

Fii conștient(ă) de puterea creației tale: dacă  ai putut crea una sau mai multe boli, sigur poti crea și vindecarea, sănătatea.

E viața ta. Nimeni nu te poate afecta decât dacă îi permiți tu. 

Nu poate fi altcineva de vină pentru problemele tale. 

E viața ta! Cum să îți pot eu face rău fără permisiunea ta?

Aa, permiți tuturor să îți mâzgalească viață și să îți arunce gunoiul lor în sufletul tau? E alegerea ta.

Viața ta e responsabilitatea ta, și doar a ta. 

Asumă-ți responsabilitatea pentru tine, pentru ceea ce ai permis să devii, și schimbă ceva de azi. 

Nu-ți mai plânge de milă,  ci folosește-ți energia să  cureți și să reconstruiești.

Cum? Nu mai fă ce ai facut până  acum.  Fă  invers. 

Ce ai de pierdut? Boala? Super! 

Sau rămâi acolo si spune-le tuturor că la tine nu se poate, la tine e greu, nimeni nu suferă ca tine, și că nimeni nu are boala pe care o ai tu. Plătește-i pe alții să-ți facă treaba. Felicitări!

Alegerea îți aparține. 

Alege-te. 

Binețe, Om asumat!

" Nicio boală nu se vindecă până ce nu rezolvi emoția care ți-a creat-o.

Schimbă gândirea, schimbă mediul, și te vindeci.

Medicamentele nu-ți vindecă emoțiile, ci îți tratează simptomele.

Vindecarea îți aparține.

Tu te vindeci, nu medicul, nu terapeutul.

Ei doar tratează.

Fii conștient(ă) de puterea creației tale: dacă  ai putut CREA una sau mai multe boli, sigur poti crea și VINDECAREA, sănătatea.

E viața TA .

Nimeni nu te poate afecta decât dacă îi permiți tu.

Nu poate fi altcineva de vină pentru problemele tale.

E viața ta!

Cum să îți pot eu face rău fără permisiunea ta?

Aa, permiți tuturor să îți mâzgalească viață și să îți arunce gunoiul lor în sufletul tau? E alegerea ta.

Viața ta e responsabilitatea ta, și doar a ta.

Asumă-ți responsabilitatea pentru tine, pentru ceea ce ai permis să devii, și schimbă ceva de azi.

Nu-ți mai plânge de milă,  ci folosește-ți energia să  cureți și să reconstruiești.

Cum? Nu mai fă ce ai facut până  acum.  Fă  invers.

Ce ai de pierdut? Boala? Super!

Sau rămâi acolo si spune-le tuturor că la tine nu se poate, la tine e greu, nimeni nu suferă ca tine, și că nimeni nu are boala pe care o ai tu. Plătește-i pe alții să-ți facă treaba. Felicitări!

Alegerea îți aparține.

Alege-te.

Binețe, om asumat!"

LEGENDA TRANDAFIRULUI ALBASTRU

 

Legenda spune că in vremuri îndepartate, trăia în China un împarat batrân ce avea o fiica foarte frumoasa și careia i se dusese vestea peste mări și țări. Acesteia îi placea cel mai mult să se plimbe prin grădinile împărătești și să se ocupe ea însăși de multitudinea de flori. Desigur că și grădinarii curții împărătești aveau grijă de grădini, însă ei îi plăcea să le îngrijească cu mâna ei, mai ales trandafirii. Avea un colț al grădinii în care plantase ea singura mai multe soiuri de trandafiri de toate culorile și mărimile .

     Într-o dimineață răcoroasă de mai, în sala tronului, se adunară toți sfetnicii împaratului ca să discute despre viitorul țării. Toți erau foarte îngrijorați că împaratul nu are un fiu sau un nepot mostenitor, așa că hotărâră că fiica sa trebuie să se căsătorească degrabă, în cel mult o luna, pentru a avea un fiu moștenitor. Împăratului nu-i plăcu această veste, dar se duse să vorbească cu fiica sa. Prințesa fu de acord cu o căsătorie făcută în grabă, atâta timp cât viitorul ei soț îi va aduce un trandafir în dar, dar nu unul oarecare, ci unul albastru.

    Zis și făcut. Sfetnicii împaratului au dat sfoară-n țară și în câteva zile au început să se perinde pe la curtea împaratului fel de fel de pretendenti pentru printesa, tineri și bătrâni, bogați și săraci, de viță nobilă sau simpli țărani. Primul dintre ei i-a adus un trandafir minunat, din safire și smaralde, de un albastru transparent, de-ți lua ochii. Prințesa însă îl lua, îl admiră și i-l înapoie tânărului spunându-i simplu: „acesta este într-adevar un minunat trandafir albastru, dar nu miroase.”

    Urmatorul i-a adus o sticluță de cristal, albastră, plină cu parfum de trandafiri. Printesa o deschise, o mirosi și-i spuse și acestuia: „Într-adevar miroase minunat, ca o grădină plină de trandafiri și este de un albastru minunat, însă nu are forma trandafirului, iar parfumul se va termina într-o zi și atunci va fi doar o sticluță goală".

      Tânarul urmator, ceva mai șmecher decât cei dinaintea lui, îi dărui prințesei un trandafir albastru din cel mai fin porțelan chinezesc, iar între petale a ascuns o sticluță cu parfum de trandafiri, astfel ca și mirosea. I-l dadu și astepta răspunsul prințesei, foarte mândru de ce a reușit. Ea îl luă, îl admiră și-i spuse: „acest trandafir este chiar încântător, culoarea este minunată, iar parfumul este îmbatator, dar acest trandafir nu se cere iubit și îngrijit.”

    ... Și tot asa, se perindară mulți pețitori pe la curtea împaratului, însa în van.

     Termenul de o lună se apropia de sfârșit, iar în ultima seară, prințesa se plimba prin grădină, printre trandafirii ei. Deodată, la lumina lunii, ea îl observă pe grădinarul cel nou, pe care împăratul îl aduse ca s-o ajute pe prințesă la mica ei grădină de trandafiri. Tinerii se priviră și se îndrăgostiră pe loc unul de celălaltalt și-și petrecură toată noaptea împreună, sub clar de lună, printre trandafiri.  

    Prințesa îi spuse toată povestea cu căsătoria în grabă și cu trandafirul albastru. Tânarul îi promise că a doua zi va veni la curte cu cel mai frumos trandafir albastru și-i va cere mâna în fata împaratului.

    A doua zi cerul era senin, de-un albastru profund iar ciresii erau în floare iar toți de la curtea împăratului se adunară în sala tronului ca să vadă cu cine se va căsători prințesa. Ușile grele se dădură la o parte și intră tânărul grădinar. Când ajunse lângă prințesă, îngenunche în fața ei și scoase de sub pelerină un minunat trandafir…..alb! În sala tronului se auzi un murmur de mirare însă prințesa luă atunci trandafirul și exclama: „vai, ce frumos! Și ce parfum încântător! Iar nuanța aceasta de albastru e cea mai frumoasă pe care am vazut-o vreodata!”

    Asa este, dragii mei, pentru a întâlni adevarata iubire, plinătatea fericirii, trebuie să ne dorim o poveste de iubire cu viață. Trebuie să alegem bucuria, spontaneitatea, entuziasmul, să alegem iubirea, să o inventam, să o creăm, să fim răspunzători pentru ea pentru că nimeni nu știe mai bine decât noi ce ne încântă. Nimeni altcineva nu este în măsură să ne aleagă destinul, pentru că, trebuie să o spunem, în cea mai mare parte noi suntem cei care ni-l alegem....

Ne putem asculta ratiunea, instinctele - dar până la urma, nu ele sunt cele care acceptă alegerea și pot asuma deciziile noastre.

               Simbolul trandafirului albastru

    Este foarte probabil că și din cauza acestei legende, în Asia, trandafirul albastru este un simbol al dragostei perfecte, îndeplinite întru totul!

     În Europa, trandafirul albastru semnifică un mesaj unic între doi îndrăgostiți: "ești unic/unică și extraordinar/extraordinară precum acest trandafir" sau "ești prietenul meu/prietena mea și te iubesc".

     Unii pretind, totuși, că trandafirul albastru ar simboliza o dragoste imposibilă, de neatins, de neîmplinit!