Culorile strălucitoare ale fluturilor și superbul lor dans aerian printre flori ne aduc aminte că trebuie să ne bucurăm de viață, să fim cât mai nobili în minte și în suflet, să întâmpinăm cu zâmbetul pe buze schimbările din viață și să le înțelegem ca pe niște oportunități ale evoluției și împlinirii noastre.
Una dintre legende transmise despre fluturi, ne spune că după ce a creat florile, Dumnezeu a fost rugat de unele dintre ele să le dea aripi ca să poată să atingă Cerul... Dumnezeu a ascultat ruga lor și așa au apărut pe pământ fluturii, despre care se spune că, în fapt, sunt îngeri cu aripi din petale de flori.
O altă legendă creștină ne spune că Dumnezeu a creat fluturașii pentru a readuce bucuria în lumea florilor. Inițial toți au fost albi, dar pentru că semănau prea mult cu fulgii de zăpadă, Sfântul Ilie a adunat culorile de pe flori, a colorat norii și apoi i -a stors deasupra pământului și, într-o clipă, aripile fluturilor au fost acoperite de pete și stropi de diferite culori și nuanțe, astfel încât, fiecare fluturaș era special și nu existau doi la fel.
O altă legendă veche a populației băștinașe de pe teritoriul actual al SUA ne spune că atunci când ai o dorință secretă, este bine să prindeți un fluture și să-i șoptiți totul despre ce doriți... Se spune că datorită faptului că fluturii nu produc nici un sunet, ei pot ține o taină, astfel încât nimeni nu va afla ce li s -a spus. Dorința va fi știută numai de Dumnezeu, care vede și aude toate și, apoi în momentul în care eliberezi fluturele, aceasta va zbura și va face în așa fel încât dorința să ajungă la Dumnezeu și, în cele din urmă, ea să fie îndeplinită, în semn de recunoștință pentru că i s-a oferit frumosului fluture, libertatea.
Simbolurile Fluturelui - Exact ca un fluture, și oamenii își pregătesc toamna metamorfoza pentru anotimpul rece care vine. Pe lângă metamorfoză, fluturelui îi sunt asociate o serie de simboluri iar fiecare cultură a văzut în el o ființă specială:
În Feng Shui, fluturele reprezintă libertatea spiritului uman, lipsa îngrădirilor și depășirea limitelor.
O veche legendă amerindiană spune că dacă ne dorim puternic ceva, ar trebui să prindem un fluture și să-i spunem acea dorință. Se spune că fluturele poate ține un secret, astfel încât nimeni să nu afle ce i-am spus. Odată eliberat, fluturele va zbura și va face în așa fel încât să echilibreze forțele naturii, iar dorința se va îndeplini.
Chinezii îl consideră simbolul longevității. De aceea l-au numit „hi-tieh”, pentru că „tieh” înseamnă 70 de ani. Tot chinezii atribuie simbolul fluturelui și tinerilor bărbați îndrăgostiți, în timp ce japonezii îl consideră ca fiind reprezentativ pentru femeie, puritatea trupească și pentru fericirea în căsnicie.
Grecii îi acordă o semnificație mult mai profundă, asemuindu-l cu sufletul uman. În mitologia greacă, simbolul fluturelui purta amintirea sufletelor celor plecați în altă lume.
Pentru azteci, fluturii sunt un simbol al sufletului sau ultima suflare a unui muribund. Un fluture care zboară printre flori reprezintă sufletul unui războinic căzut pe un câmp de luptă.
Dar poate cel mai frumos mod în care putem privi fluturele este ca... simbol al celor care îndrăznesc să viseze.
Oamenii erau însă mult prea ocupaţi. Bărbaţii arau pământul şi însămânţau, pregătind recoltele viitoare; femeile trebăluiau prin curţi şi prin case, spălând, făcând mâncare sau îngrijind orătăniile. Până şi copiii erau prinşi cu alte treburi: îşi ajutau taţii la câmp – cei mari, iar cei mici mai mult se încurcau prin fustele mamelor, decât să fie de vreun ajutor.
Aşa că Dumnezeu se gândi să facă nişte fiinţe pentru care florile să fie indispensabile şi cărora să le dea în stăpânire această împărăţie de arome şi culori. Astfel, El făuri nişte coconi mititei şi le dădu poruncă îngerilor să-i atârne prin livezi şi păduri pe crengile copacilor, printre mugurii care stăteau gata să pleznească. O dată cu desfacerea mugurilor, coconii au crescut şi din ei au ieşit nişte flori vii, albe ca zăpada. Iar Dumnezeu le-a numit fluturi. Zi de zi, El îşi desfăta privirile cu dansul minunat al creaţiei sale. Îi privea răsfăţându-se şi scăldându-se în cupele florilor pe care le iubeau.
Un singur fluture nu iubea florile, lumina soarelui şi tovărăşia fraţilor săi. Prefera să trândăvească în vreun buzunar cât e ziulica de lungă şi numai noaptea să iasă de pe unde stătea ascuns. În loc să soarbă nectarul florilor, rodea straiele între care îşi ducea veacul, umplându-le de găuri spre paguba şi necazul oamenilor.
După un timp, Dumnezeu începu să se plictisească. Parcă prea semănau fluturii cu fulgii de zăpada. Şi între culorile vii ale primăverii albul fluturilor părea foarte nepotrivit. Atunci îi dădu poruncă Sfântului Ilie să-şi întoarcă norii şi carul de foc cu care ieşise să hrănească minunăţiile pământului printr-o binecuvântată ploaie. Cu un semn al mâinii împrumută din culoarea fiecărei flori câte puţin şi trasă pe cer un minunat arc multicolor, care avea să fie numit curcubeu. Apoi cu un mic nor luă pe rând din fiecare culoare şi îl stoarse deasupra pământului.
Într-o clipă, aripile fluturilor fură acoperite de pete şi stropi de diferite nuanţe, astfel încât nu existau doi fluturi la fel.
Un fluture mai leneş se pitise de ploaie la rădăcina unei verze şi între timp aţipise, astfel încât pe el nu îl ajunseră stropii de culoare. Aceştia căzuseră pe frunzele verzei şi se amestecaseră. Scurgându-se spre pământ, la fluture mai ajunseră doar câteva picături negre. Aşa se face cum că fluturele numit de noi „de varză” a rămas alb.
O dată treaba terminată, Dumnezeu îi numără să vadă dacă omisese vreunul şi văzu că unul lipsea. Acesta era fluturele de molie. Mânios că nu îşi îndeplineşte menirea care i-a fost dată, că lumina nu îi e dragă şi trăieşte pentru a face rău, Dumnezeu l-a condamnat să stea pe veci numai în întuneric şi când va îndrăzni să iasă din ascunzătoare, oamenii să îl prindă şi să îl distrugă pentru răul pe care îl face. Şi dacă vreo rază de soare l-ar atinge cât de puţin, aripile lui să se prefacă în scrum. De atâta viaţă lipsită de binecuvântarea soarelui, s-a pipernicit din ce în ce mai mult, aripile s-au micşorat de atâta nefolosinţă şi până şi albul lor s-a ponosit transformându-se într-un gri murdar. Şi de atunci, cât e noaptea de lungă, fluturele de molie dănţuieşte în jurul becurilor aprinse, în speranţa că va fi iertat şi i se va permite să se întoarcă la viaţa de lumină, alături de fraţii lui.
Ceilalţi fluturi, binecuvântaţi de Dumnezeu, au rămas stăpâni ai florilor pe care le iubeau atât de mult şi printre care se pierdeau într-o măreţie de culori.
