Legenda papagalului

 

O legendă spune că la început erau albi ca zăpada și că acest lucru nu-i plăcea papagalului Felix, care voia să se distingă de ceilalți. Pentru aceasta s-a dus la un pictor de case, care însă avea doar vopsea albă, deci la vrăjitorul broască, dar nici el nu a fost de ajutor, deoarece haina colorată pe care i-a propus-o păsării nu era la fel de moale ca penele ei.

Totuși, Felix, un pic deranjat, și-a întâlnit prietenul, Luna, care i-a dat o scrisoare pregătită pentru el pe care scria „Du-te imediat la cartograf”. Și papagalul a făcut-o. Acolo a găsit toate culorile din lume și și-a pictat penele. Dar vestea s-a răspândit apoi în Pappagallopoli (Orașul papagalilor) și astfel toți papagalii au devenit colorați.

Legenda păpădiei

 

Le vedem peste tot, la margini de drum, printre răsaduri, printre firele de iarbă, în pajiști, poieni, grădinițe, luminând ca niște focuri vii verdele naturii sau negrul pământului. Oriunde cred că sunt de folos și pot aduce un zâmbet sau o pată de culoare și lumină, acolo sunt și păpădiile. Jucăușe ca niște spiriduși și scânteind ca niște licurici vegetali, păpădiile își îndreaptă cu mândrie pălărioarele lor ca niște bănuți galbeni, dornice să fie admirate, văzute și îndrăgite.

O legendă străveche ne spune povestea frumoaselor flori de păpădie… Se spune că atunci când a făcut lumea, Creatorul universului a trimis un înger pe pământ cu o misiune extrem de importanță: aceea de a întreba fiecare plantă de pe pământ cum își dorește să arate. Fiecare plantă a venit cu multe dorințe. Unele doreau să fie cât mai colorate, altele să emane cel mai frumos miros, altele să vindece oamenii, altele să locuiască în pustiu sau mai retrase, altele, din contră, în preajma oamenilor. Unele își doreau să fie delicate și micuțe, altele, deopotrivă, cât mai mari și mai vizibile.

Numai păpădia noastră nu se putea decide. Indiferent de cât de multe se gândea, era nehotărâtă și nu știa ce să îi ceară îngerului. Așa că l-a rugat să îi ofere un răgaz de gândire, timp în care și-a propus să se roage și să decidă cum i-ar plăcea să arate. Când și-a ridicat păpădia ochii din pământ și s-a uitat la soare, și-a dat seama cât de frumos este el și s-a hotărât că i-ar plăcea să arate ca el. Galbenă și strălucitoare, luminând oriunde s-ar afla.

Mai târziu, la venirea nopții, și-a ridicat ochii spre cer și a văzut luna. Era atât de frumoasă, albă, rotundă, perfectă și lumina întunericul nopții. Păpadia a revenit asupra deciziei sale. Da, de data aceasta își dorea să arate ca luna.

Dar studiind ea mai bine bolta cerească, a rămas profund impresionată de stele, iar sclipirile lor în vastitatea întunecată a cerului au cucerit-o iremediabil. I-au plăcut mult steluțele și și-a dorit să fie că ele.

Răgazul său de gândire a trecut însă și a doua zi îngerul a venit să îi ceară răspunsul. Doar că păpădia noastră, dragă de ea, era tot nehotărâtă și nu știa ce să ceară. Îi plăceau atât de mult și stelele, și luna, și soarele încât nu se poate decide. Vroia să semene și cu soarele, și cu lună, și cu stelele.

Dumnezeu însă, în marea sa bunătate, fiindu-i dragă această floare copilăroasă, bună și veselă, a hotărât să îi îndeplinească toate dorințele. De aceea, micuța floare ne încântă cu bănuțul ei galben auriu, rotund și frumos. Parcă este un adevărat soare. După aceea, păpădia devine albă, frumoasă și rotundă. Parcă este o mândră lună în miniatură. Iar dacă sufli peste ea, păpădia se împrăștie în toate zările, de zici că zeci de stele umplu văzduhul.

Ah, și păpădiile îndrăgesc nespus copiii și și-au dorit să le fie cât mai mult în preajmă. De aceea, Dumnezeu le-a dat și viață lungă, din primăvară până în toamnă, ca să le bucure cât mai mult sufletele micuților….

Legenda florii „Nu mă uita”

 

Se zice că, după ce au răsărit toate florile, Zîna Florilor le puse fiecăreia cîte un nume; uitase însă de una. Florile, văzîndu-se cu nume, se bucurau care de care mai tare. Cea uitată însă, stătea mîhnită şi dusă pe gînduri într-o vale de lîngă pîrîu. Plîngea amarnic neînţelegînd de ce ea-i mai puţin iubită decît suratele ei şi lacrimile i se împleteau cu stropii jucăuşi ai pîrîului.

Într-o zi, ieşind la plimbare pe o cîmpie înverzită şi împănată cu fel de fel de flori, Zîna Florilor se umplu de bucurie cînd văzu că toate florile-i zîmbesc fericite pentru numele alese. Coborînd coasta poienii către pîrăul ce susura de mai mare dragul, zîna dădu peste floricica cea tristă ce nu mai contenea plînsul. O întrebă plină de mirare:

- Dar tu, frumoasă şi delicată floare, de ce stai, plîngi şi te tîngui cînd toate suratele tale se veselesc ?

- D-apoi cum n-oi plînge şi nu m-oi tîngui, după ce toate suratele mele au primit cîte un nume frumos iară pe mine m-ai uitat ?! răspunse floricica suspinînd.

Auzind răspunsul, zîna se întreba cum de-a uitat-o tocmai pe ea, care-i atîta de frumoasă şi delicată.

- Lasă, draga mea, nu te mai amărî.. Nici nu va apune soarele şi vei avea şi tu un nume.

Cum rosti cuvitele zîna se şi făcu nevăzută. Se întoarse la palat, se sfătui cu celelalte zîne şi chemînd la sine pe floricica uitată îi zise:

- Nu mai uitat că nu ţi-am pus şi ţie un nume aşa cum am pus tuturor suratelor tale aşa că de azi înainte te vei numi „Nu mă uita” !

Şi, de-atunci, „nu mă uita” se numeşte floricica aceasta în multe părţi ale lumii.

Legenda albinei

 

Se spune că atunci când Dumnezeu a făcut lumea, a dat fiecărei vieţuitoare câte o armă de apărare: unora le-a dat dinţi ascuțiți, altora le-a dat gheare.

Albinei i-a dat doar un ac mititel şi i-a zis:

– Chiar de ești mică și pari neajutorată, acest ac te va ajuta să-ți birui toţi duşmanii. Când îi vei înţepa, carnea se va umfla în jurul înţepăturii şi îi va ustura.

Albina însă nu s-a mulţumit cu ce i-a dat Dumnezeu şi i-a zis acestuia:

– Doamne, arma pe care mi-ai dat-o este prea mică. Trebuie să-mi dai şi puterea să-l omor pe cel pe care îl voi înţepa!

Văzând răutatea albinei, bunul Dumnezeu s-a întristat și i-a spus:

– Mierea ta, adunată în fagurii galbeni ca soarele, să fie dulce, iar din ceara ta creștinii să facă lumânări care să lumineze bisericile la sfânta slujbă, sub icoana Maicii Domnului. Însă, pentru că eşti atât de rea, când vei înţepa pe cineva cu acul pe care ți l-am dat, să mori tu, nu cel înţepat!

Legenda curcubeului

 

Cu mult timp în urmă, la începutul timpurilor, culorile lumii s-au certat. Fiecare dintre ele pretindea că era cea mai bună, cea mai frumoasă, cea mai importantă, cea mai folositoare, cea mai iubită.
          Verdele spuse: “Uitati-vă la iarbă, frunze şi copaci. În mod evident vedeti şi voi că sunt cea mai importantă culoare. Sunt culoarea vietii şi a speranţei. Uitaţi-vă în jur şi o să vedeţi că sunt peste tot”.
          Albastrul l-a întrerupt şi exclamă: “Gândiţi-vă la cer şi la mare. Apa stă la baza vieţii şi fără mine nu ar exista cerul albastru. Fără mine nu ar exista nimic!”
          Galbenul râse: “Eu sunt luminos şi cald, iar tu eşti atât de serios. De fiecare dată când te uiţi la o narcisă galbenă sau la o floarea-soarelui zâmbeşti. Soarele, luna şi stelele sunt galbene, frumuseţea mea este atât de evidentă încât oricine mă vede rămâne uimit.”
           Portocaliul începu să se laude: ” Eu sunt culoarea mâncărurilor sănătoase ce dau putere. Morcovul, portocala şi dovleacul au multe vitamine. Şi atunci cănd portocaliul umple cerul, la răsărit sau la apus, frumuseţea mea este atât de evidentă încât toţi cei ce mă văd se opresc să mă privească cu admiraţie şi uimire.”
           Ei bine, Rosul începu să strige: “Eu sunt conducătorul întregii vieţi. Sângele este roşu şi sângele înseamnă viaţă. Eu sunt culoarea pasiunii şi a iubirii.”
           Violetul se ridică în picioare şi era foarte înalt. El vorbi dând foarte multă importanţă spuselor sale: “Eu sunt culoarea imperiala şi a regilor. Oamenii puternici întotdeauna m-au ales pe mine deoarece eu sunt culoarea puterii şi a înţelepciunii.”
           La sfârşit, cu o voce joasă şi timidă, Indigoul spuse: “Cu greu mă observaţi, însă deşi sunt tăcut, fără mine nu aţi fi nimic. Aveţi nevoie de mine pentru echilibru şi contrast şi pentru linişte interioară.”
          Argumentarile au continuat, fiecare culoare în parte lăudându-se, ridicându-se în slăvi şi certându-se. Fiecare în parte considera că este perfecţiunea întruchipată. În timp ce se certau din ce in ce mai tare, un fulger puternic lumina cerul. Începu să tune şi să plouă cu găleata. Culorile tremurară de frica şi se strânseră în braţe pentru a se linişti şi proteja una pe alta.
           Apoi ploaia începu să vorbească: “Voi, culorilor, sunteţi atât de nesăbuite. Vă certaţi care este cea mai bună, fiecare încercând să fie deasupra celorlate. Nu înţelegeţi că fiecare în parte aţi fost făcute cu un scop special, fiecare este unică şi diferită? Luaţi-vă de mâini şi urmaţi-mă!”
            Făcând ce le spuse ploaia, culorile se apropiară şi se luară de mâini. “De acum încolo”, zise ploaia, “când plouă, fiecare dintre voi se va întinde de-a lungul cerului într-un superb semicerc colorat. Curcubeul va fi un semn al păcii şi al speranţei.”
           Astfel, oameni buni, de fiecare dată când ploaia curaţă pământul, căutaţi un curcubeu pe întinsul cerului.
          Când apare, ţineţi minte că fiecare dintre voi este special.
          Lăsaţi culorile curcubeului să vă reamintească să vă apreciaţi pe voi înşivă şi pe cei din jur!

Legenda arborelui veșnic

Legenda spune Că Iarna Era Peste Noi Și O Pasăre Cu Aripa Spartă Căuta Ospitalitate Printre Copacii Pădurii. Toate Păsările Zburaseră Spre Sud, Dar El Era Înghețat, Pădurea Părea Un Loc Mai Cald, Așa Că A Decis Să Ceară Copacilor Ajutorul.

Se întoarse spre mesteacăn . „Frumoasă mesteacăn”, a spus el, „aripa mea este ruptă și prietenii mei au zburat. Pot să locuiesc în ramurile tale până se întorc? "

- Nu chiar, răspunse mesteacănul, îndepărtându-și frunzele. „Noi din marea pădure avem păsările noastre de ajutor. Nu pot face nimic pentru tine ”.

„Mesteacanul nu este foarte puternic”, gândi pasărea, „și poate că nu mă putea ține ușor. Voi întreba stejarul ”. Apoi micuța pasăre a spus: „Stejar mare, tu care ești atât de puternic, mă lași să trăiesc în ramurile tale până când prietenii mei se vor întoarce primăvara?

"În primăvară!" strigă stejarul . "E o perioadă lungă. De unde știu ce veți face în tot acest timp? Păsările caută mereu ceva de mâncare, la fel de bine ai putea să mănânci ghindele mele. "

„Poate că salcia va fi bună cu mine”, se gândi păsărică și spuse: „Dragă salcie, aripa mea este ruptă și nu puteam zbura spre sud cu celelalte păsări. Pot locui în ramurile tale până în primăvară "?

Salcie nu părea deloc un fel cum a răspuns: „Pentru a spune adevărul, eu nu te cunosc și nu am sălcii vorbi cu strainii. Probabil sunt undeva copaci care găzduiesc păsări ciudate. Dar acum pleacă ”.

Bietul păsăruș era disperat și nu știa ce să facă. În ciuda aripii rupte, el a încercat să zboare, dar înainte de a pleca a auzit o voce. „Pasăre, unde te duci”?

- Nu prea știu, răspunse tristă micuța pasăre. "Îmi este foarte frig".

- Vino aici, atunci, zise bradul prietenos , căci vocea aceea era a lui. „Poți trăi în cea mai caldă ramură a mea toată iarna, dacă vrei.”

- Chiar ai de gând să mă părăsești? a întrebat păsărică cu speranță.

- Sigur, răspunse bradul. „Dacă prietenii tăi au zburat, este timpul ca copacii să te ajute. Iată ramura în care frunzele mele sunt cele mai groase și mai moi ”.

„Ramurile mele nu sunt foarte groase”, interveni pinul , „dar sunt mare și puternic și vă pot proteja pe voi și pe molid de vântul de nord.”

- Și eu pot ajuta, spuse ienupărul . „Pot să dau roade pentru tine toată iarna și toate păsările știu că boabele de ienupăr sunt bune”.

Așadar, molidul i-a dat păsării singure o casă, pinul i-a protejat de vântul rece nordic, iar ienupărul i-a dat fructe de pădure. Ceilalți copaci au privit și au comentat:

„Nu aș vrea să am păsări ciudate în ramurile mele”, a spus mesteacănul.
- Nu aș da ghindele mele nimănui, spuse stejarul.
„Nu aș intra niciodată în contact cu străini”, a spus salcia.

A doua zi dimineață, frumoasele lor frunze strălucitoare zăceau toate pe pământ, pentru că vântul rece al nordului venise noaptea și lovise fiecare frunză pe care o atingea de copac.

"Pot atinge fiecare frunză din pădure?" întrebase vântul.

- Nu, răspunse regele Frost . „Copacii care au fost amabili cu pasărea mică cu aripa spartă își pot păstra frunzele”.

De aceea, frunzele de brad, pin și ienupăr sunt veșnic verzi.

 

Legenda frunzei de toamnă

 

A fost odata, tare demult un imparat batran care avea numerosi slujitori voinici ca ursul si tari ca piatra. Acestia isi asumau raspunderea asupra unor sute de copile care mai de care mai blande si mai frumoase.

Oamenii inca de mult, pe acest batran imparat l-au numit Copac, pentru ca sta de veghe toata noaptea si toata ziua adaposteste pe toti trecatorii lasandu-i sa stea la umbra frunzelor care erau copilele.

Slujitorii, dupa iscusinta lor aveau nume de ramuri. Toti acestia formau impreuna un singur copac cu multe ramuri si frunze, un copac batran de neintrecut la numarul anilor.
Ziua era tot mai zglobie si copacul juca diferite jocuri cu ramurile si frunzele care traiau in liniste si pace.

Intr-o zi se napusti asupra lor un vant tare si puternic de spargea ferestrele oamenilor si ridica in slava hartiile si praful de pe drum. Atunci, copacul tata-imparat chema toate frunzele si pe toti slujitorii si le spuse:

- Dragii mei copilasi, suntem aproape in pragul despartirii, vantul sufla aspru spre frunze fara pic de mila. Nu se stie care dintre voi va asterne un covor de rugina si nici nu se stie care va avea mai multe zile. Eu, ca tata, va sfatuiesc sa nu umblati hai-hui, ci tineti-va de frunza mama si aveti grija sa nu va dezlipiti de ea.

Vorbele imparatului sunau tare si zgomotos: se auzea cum vantul trece prin el ca o sabie, se vedea cum tremura si cat pe ce era sa se aplece la pamant cu toata imparatia.

Dar sa lasam asta pentru mai tarziu si sa vedem ce s-a intamplat mai departe.
Mezina, frunza rea si neascultatoare, dar totodata grijulie pentru imparatiile din jur, se strecura pe sub ramuri si o lua din loc prin vecini sa vesteasca de sfaturile batranului. Merse ce merse din loc in loc si mai vestea pe cate un imparat care ii iesea in cale de primejdia si nenorocirea ce avea sa urmeze. Unul dintre imparati o opri din drum si o lua de mana zicandu-i:

- Draga mea copila, dulce si blajina, am aflat ce vremuri vor veni dar de asta nu-ti face griji si sa nu-ti fie teama. Sa stii ca va veni toamna.

Fata-frunza facu niste ochi mari si isi inchipui ca toamna este un monstru, o stafie, o sperietoare de ciori, ori un cantec, un leagan, un copil …

- Ce-ar fi sa-l intreb cum e toamna?, isi zise in gand mezina frunza. Si hotarata de acest lucru prinse curaj si spuse:

- Batranule unchi, ce este toamna?

- Toamna este a treia fiica a anului ce coboara din inaltul cerului sa-si astearna trena ei de culoare galben-brun-aramie, trena fiind voi frunzele care veti asterne un covor de rugina peste intreaga natura. De cum soseste de pe dealuri, incepe a stropi cu manunchi de ciumafai, natura uda, dand pentru ea culoarea ei simbolica de toamna. Atunci soarele va cobora spre asfintit. Racoarea va brazda intinsul si deodata samanta se va scutura, frunzele ingalbenite se vor desprinde de pe ramurile copacilor si se vor cufunda intr-un somn adanc pentru totdeauna. Bruma rece si vantul sturlubatic sunt prieteni nedespartiti ai toamnei. Impreuna vor salta frunzele in sus pana in inaltul cerului iar apoi le vor lasa din nou pe pamant. Voi, va veti apleca in fata toamnei parasind copacul definitiv, tatal care v-a sustinut atata timp in adierea vantului slab. Dar pentru oamnenii vrednici, toamna este ca o pagina din cartea vietii care isi aduce roadele ei cu ea. De cum o zaresc se apuca cu grija sa-i culeaga vesmintele cum sunt: perele, merele, nucile, gutuile pentru care au muncit tot anul. Dar toamna nu este mai prejos caci ea e mandra si fericita de vrednicia lor si de aceea le acorda toata increderea si speranta ei.

Dupa cateva secunde, din fantezia povestirii fata frunza facu niste ochi mari si galbeni ca semn de dezmortire, il saluta cuviincios pe batranul copac, ii spuse “la revedere” cu un glas stins subtire si se indrepta iute spre casa parinteasca. Ajunsa acasa fu intrebata de parinti pe unde a umblat iar ea, cu lacrimi in ochi, istorisi tot ce i s-a intamplat.
Cum termina, se uita pe dealuri si frumoasa toamna se apropie de ea.
Fructele ii tineau trena, coronita de flori stralucea din ce in ce mai tare, in calea ei se asezau frunze de miresme de flori. Dar, in sfarsit, ajunse la tatal imparat si cu incuviintarea lui lua toata calea frunzelor, copilele si le duse cu ea, ramanand in urma dorul parintilor, lacrimi amare, pustietate, iar inainte frunze ce se roteau in jurul toamnei.
Doar o urma a mai ramas, o lacrima de frunza si roua ce se aseza pe copacul imparat. El urma sa stea de veghe si sa adaposteasca in continuare toti trecatorii care faceau popasuri sub el.