Atunci când oamenii te rănesc nu mai există cale de întoarcere către povestea acelor două persoane de dinaintea dezamăgirii. Se produce o ruptură ireparabilă, ca o prăpastie, în jurul căreia dai o vreme târcoale, în speranța că se va găsi o cale, un pod, peste care să poți trece în partea cealaltă. Te doare și ești furios și trist totodată că omul acela pe care l-ai pierdut nu mai are loc în sufletul tău și că nici tu nu mai ai loc în sufletul lui.
Privesc în jur, cu tristețe și cu teamă, cum oamenii se pierd unii pe alții. Se rănesc, se despart și-apoi se uită. Sau, și mai rău, nu se uită. Își spun cuvinte pe care nu le vor putea lua înapoi niciodată, oricât de mult le-ar regreta.
Privesc în trecutul meu, la oamenii care au rămas acolo, și mă gândesc pe câți i-am alungat chiar eu. Pe câți i-am rănit și câți m-au rănit. Câte prăpăstii de cuvinte am lăsat în urmă, peste care nu am sărit, ci în care m-am prăbușit dureros.
Nu am mai găsit niciodată drumul înapoi către ei, pentru că acest drum nu există. Nu te poți întoarce înapoi la omul de dinaintea dezamăgirii. Pentru că dezamăgirile schimbă oamenii și le schimbă și sentimentele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu