Așa cum pic cu pic se face lac, asa si convingerile mici se acumuleaza pana devin ceea ce numim “mare credinta”.
La inceput, este vorba despre indoiala, care vine din frica.
Mecanismul traieste constant in frica si dorinta de protectie.
Pentru a se apara, se agata de certitudini temporare: aceeasi mancare, aceeasi casa, aceleasi idei etc.
De fiecare data cand experimenteaza ceva nou, va memora experienta pentru ca data viitoare sa aiba un punct de reper fix.
Cauta confort si siguranta, ceea ce este natural. Prin intermediul acestor ancore, evita frica, creand iluzia sigurantei.
Prin identificare, ”io” devine una cu frica si trairile mecanismului. Dupa ce mecanismul a memorat experienta, ”io” va spune “stiu” si “cred”.
Stie ce s-a intamplat si crede ca se va intampla la fel sau similar.
Astfel isi proiecteaza viitorul, in care se vede in siguranta.
Pentru orice “negativ” va gasi ceva “pozitiv” care sa ii dea senzatia de siguranta, sau va folosi “negativul” ca ancora.
In loc sa chestioneze indoiala, va cauta sa o evite si sa gaseasca ceva pe baza careia va construi o convingere.
Daca incepi sa chestionezi convingerile, vei constata ca este vorba despre un castel de carti de joc.
Ori de cate ori vei intreba ”De ce?”, vei primi un raspuns. Mergand pe fir inapoi, vei gasi indoiala:
- “De ce crezi in asta?”
- “Pentru ca ma face sa ma simt…?”
- “De unde ai luat ideea asta?”
- “Mi s-a intamplat/am auzit…?”
- “Daca renunti la ea, ce apare?”
- “Nesiguranta!”
- “Daca nu crezi in nimic, ce experimentezi?”
- “Frica!”
Adica, ai nevoie convingeri specifice pentru a contracara frica. In frica, te indoiesti de tine, de mintea ta si de posibilitatile tale.
In final, puse cap la cap, convingerile au ca rezultat credinta.
Daca darami convingerile una cate una, credinta se va surpa ulterior.
Daca vei incerca sa ataci direct credinta, rezistenta va fi maxima.
De aceea, trebuie lucrat pe componente, unde rezistenta este minimă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu