T S ELIOT POEZII

 Târziu târziu târziu, târzie este ora, târziu prea târziu, şi putred anul;

Duşmănos vântul, amară marea, cenuşiu cerul, cenuşiu cenuşiu cenuşiu.
O Thomas, întoarce-te, Arhiepiscope, întoarce-te în Franţa.
Întoarce-te. Îndată. Neauzit. Lasă-ne să pierim în linişte.

Călătoria magilor - T.S. Eliot
Adăugat de: Gerra Orivera

„Un frig tăios era când am venit încoace
Și-aceste zile au fost cele mai grele
Pentru umblat, apoi călătoria lungă:
Drumuri adânci și vreme aspră,
Ca-n toiul iernii.”
Cămilele-ndărătnice cu pielea roasă și picioarele rănite
Se întindeau pe jos în apă și-n zăpadă.
Au fost și clipe când plângeam de dorul
Palatelor de vară pe colină și-acele terase
Cu fete în mătăsuri ce aduceau șerbet.
Dar soții blestemau cămilele, vorbeau în taină
Și dezertau, ori ne cereau vin și femei,
Și focurile-ardeau în noapte și cer aveam deasupra,
Și orașele ne erau ostile, și târgurile neprietene,
Și satele murdare și oamenii căutau să ne smulgă banii:
De vremuri grele doar am avut parte.
Atunci am umblat toată noaptea
Dormind pe-apucate, Iar voci ne sunau în urechi, vestind

Că totul era o minciună.

Apoi în zori am coborât pe-o vale blândă,
Umedă, sub pragul de zăpadă și mirosind a verde:
Un râu sălta ușor, o moară bătea în penumbră,
Și trei copaci deasupra se sprijineau de cer,
Și un cal alb, bătrân, fugea peste câmpie.
Apoi am ajuns la un han cu frunze de viță pe ușă,
Zaruri jucau pe bani de argint șase mâini,
Iar picioarele pe burduful gol de vin se-odihneau.
Oamenii-aceia nu știau nimic și-am pornit mai departe
Și am ajuns seara și am găsit locul;
Ce vreți (veți spune voi) mai mult decât atâta.
S-a petrecut demult, mi-aduc aminte bine,
Și aș porni din nou, dar aș lua pergamentul
Și-aș scrie aceasta-ntâi
Iată: tot drumul nostru l-am făcut spre
Naștere sau Moarte? Spre Naștere, firește,
Avem dovezi. Văzusem nașterea și moartea, Dar le credeam altfel: Nașterea aceasta

A fost pentru noi agonie amară, ca Moartea, moartea noastră.
Ne-am întors iar aici, în aceste regate,
Dar să rămânem nu mai putem în vechea credință,
Într-o lume dușmană ce cată de zei să se-agațe.
Mai bine ar fi fost să mai murim o dată.

Cântec - T.S. Eliot
Adăugat de: marin.mihalache

Dacă spațiul și timpul, așa cum spun înțelepții,
Sunt lucruri care nu pot fi,
Musca care trăiește o singură zi
A trăit atâta timp cât înțelepții și drepții.
Dar să trăim totuși cât ne e cu putință,
Cât iubirea și viața sunt încă un dar,
Căci timpul este timp și este fugar,
Deși înțelepții nu găsesc așa de cuviință.

Florile pe care ți le-am trimis când roua
Tremura pe frunzele viței de vie,
S-au vestejit când a zburat albina zglobie
Și le-a supt nectaru-amândoua.
Dar să nu ne grăbim să le smulgem și noi
Nici să le plângem când se usucă apoi,
Că deși florile iubirii sunt atât de puține
Florile-acestea sunt totuși divine.

Cântecul de dragoste al lui J. Alfred Prufrock - T.S. Eliot

"S' io credessi che mia risposta fosse
a persona che mai tornasse al mondo,
questa fiamma staria senza più scosse.
Ma per ciò che giammai di questo fondo
non tornò vivo alcun, s' i' odo il vero,
senza tema d' infamia ti rispondo. "

Să mergem deci, tu şi cu mine,
Cînd seara s-a întins pe cer în fine
Asemenea unui bolnav cloroformizat pe masă;
Să mergem, prin anume străzi pe jumătate moarte
Şi prin alei bolborositoare
De nopţile fără somn în hoteluri ieftine de-o noapte
Şi birturi cu rumeguş şi cu găoci de stridii:
Străzi care se urmează una-ntr-alta ca o ceartă rea, sîcîitoare
Şi cu subînţelesuri ce sunt nişte insidii
Care te-mping spre o aceeaşi mare întrebare...
O, să nu-ntrebi "Şi ce mai e şi asta?",  Să mergem să ne facem vizita.

Prin cameră femeile se învîrtesc de colo pînă colo
Pălăvrăgind despre Michelangelo.
Ceaţa gălbuie care-şi freacă spinarea de ferestre,
Fumul gălbui care îşi freacă nasul de ferestre,
S-a lins pe bot prin ungherele înserării,
A mai întîrziat prin bălţile care s-au strîns în rigolele murdare,
Lăsînd să-i ningă lent funinginea din coşuri pe spinare,
Şi s-a prelins pe sub balcoane, apoi deodată a zvîcnit,
Şi apoi, văzînd că-i doar o seară blîndă de octombrie,
S-a încolăcit în jurul casei şi a adormit.
Şi într-adevăr, are să mai fie vreme
Şi pentru fumul gălbui şerpuind de-a lungul străzilor umezi
Frecîndu-şi iar spinarea de fereşti;
Mai este vreme, are să mai fie vreme
Să-ţi compui faţa să faci faţă feţelor pe care le întîlneşti;
Mai este vreme să ucizi şi să creezi, Vreme pentru lucrările şi zilele acestor mîini

Care-ţi ridică şi-ţi aruncă în farfurie vreo întrebare;
E vreme pentru tine şi vreme pentru mine,
Şi vreme pentru-o sută de indecizii,
Şi vreme pentru o sută de viziuni şi revizii,
Pînă să ne luăm ceaiul cu pîinea prăjită bine.
Prin cameră femeile se învîrtesc de colo pînă colo
Pălăvrăgind despre Michelangelo.
Şi într-adevăr are să mai fie vreme
Să mă întreb "Am să-ndrăznesc?" şi "Am să am curaj?",
Şi vreme să mă întorc şi să cobor pe scară,
Cu un loc chel în creştet, mai ascuns de franj —
(Şi se va spune: "Uite cum începe să chelească!")
Jiletca mea, gulerul urcîndu-mi sus pe gît, după moda bărbătească,
Cravata înfoiată şi modestă, pusă-n valoare de un ac simplu, mare —
(Şi se va spune: "Uite, ce braţe şi picioare, ca nişte scobitoare!")
Am să-ndrăznesc Să tulbur un întreg univers?
Şi-ntr-un minut e vreme întreagă
Pentru decizii şi revizii pe care-o altă clipă le reneagă.
Căci eu le-am cunoscut toate acestea, le-am trăit pe toate —
Ştiu serile, şi dimineţile, şi după-amiezile incerte,
Mi-am drămuit viaţa cu linguriţa de cafea;
Le ştiu, glasurile care se sting şi mor inerte5
Prin muzica abia răzbătînd din odăi depărtate.
Şi ce pretenţie aş mai putea avea?
Şi-am întîlnit şi ochii, îi ştiu de fiecare dată —
Ochii fixîndu-se într-o frază bine formulată,
Şi cînd şi eu sunt pus în formulă, prins cu un ac,
Cînd sunt înfipt cu acul şi mă zbat pe perete,
Acum cum aş mai putea începe
Să-mi scuip mucurile moarte ale zilelor stinse? Şi ce pretenţie aş mai putea avea?

Şi-am cunoscut şi îmbrăţişările, le ştiu —
Braţele prinse în brăţări, albe şi dezgolite
(Însă în bătaia lămpii suflate cu puf castaniu!)
Şi să mai fie din rochii ridicîndu-se cîte un parfum
Care mă face iar să divaghez acum?
Braţele lăsate pe-o tăblie, sau în şal înfofolite.
Şi ce pretenţie aş mai putea avea?
Şi cum ar trebui să încep?
....
Să spun, m-am plimbat în amurg pe străzi înguste
Şi-am urmărit fumul urcîndu-se din pipele unor bărbaţi
Doar în cămaşă, opriţi la ferestre, însinguraţi?...
Eu ar fi trebuit să fiu o pereche de căngi hirsute
Grăbindu-mă pe fundul mărilor tăcute.
....
Şi după-amiaza, seara, doarme atît de liniştită!
Alene mîngîiată de o mînă obosită,
Şi adormită... languroasă... sau se dă îmbolnăvită,
Sau răsturnată pe podea, aici alăturea de tine şi de mine.
Şi-ar trebui, cînd mi-am băut ceaiul cu prăjiturele fine,
Să am puterea să împing lucrurile pînă la încheierea lor firească?
Dar chiar dacă am plîns şi am ţinut postul, am plîns şi m-am rugat,
Chiar dacă mi-am văzut capul (care începe să chelească) adus pe-un taler şi purtat,
Eu nu sunt un profet — şi nici nu e vreun lucru mai de seamă;
Eu mi-am văzut clipa de măreţie pîlpîind,
Valetul etern m-a aşteptat cu pardesiu-n mînă să-l îmbrac, pufnind,
Şi-ntr-un cuvînt, şi mie mi s-a făcut teamă.
Şi dacă s-ar mai spune c-a făcut osteneala,
După ce s-a servit ceaiul, în ceşti de porţelan,
Şi după vreo conversaţie, despre mine, despre tine, puţin mai personală,
S-ar mai spune c-a făcut osteneala,
Să-nchizi totul într-un surîs deodată,
Să strîngi tot universul într-un gogoloş, în mînă,
Şi să-l rostogoleşti spre aceeaşi întrebare colosală,
Să spui: "Sunt Lazăr, iată, vin dintre morţi,
Şi m-am întors să vă spun totul, tot am să vă spun" —
Dacă, potrivindu-i o pernă la-ndemînă,
I-ai spune ei: "Dar nu asta am vrut să spun.
Nu era deloc asta".
Şi-ar fi făcut, adică, osteneala, să te asculte,
Ar însemna atunci c-a făcut osteneala,
După amurgurile prin portaluri, şi pe străzile stropite,
După romanele, şi ceştile de ceai, şi rochiile care atîrnă pe podea —
Şi după astea, şi încă altele, mai multe? —
Şi nu mai poţi să spui exact ce-ai vrut să spui!
Dar ca o lanternă magică iscînd reţeaua nervilor pe un perete:
Ar mai fi însemnat c-a făcut osteneala
Dacă atunci cînd aşezi o pernă sau dai la o parte un şal,
Şi, întorcîndu-te către fereastră, deodată spui:
"Dar nu-i asta deloc, nu aşa,
Nu asta am vrut să spun".
.....
Nu! eu nu sunt Prinţul Hamlet, nici n-am vrut să fiu;
Sunt doar un gentilom din suită, pot să fiu
Bun să-i sporesc suita, sau la începutul vreunei scene,
Să-i dau sfaturi prinţului; unealtă bună, neîndoios,
Un om atent, şi gata să se dovedească de folos,
Cu simţ politic, precaut şi meticulos;
Şi mînuind vorbe alese, doar puţin cam opac;
Parcă alunecînd către ridicul chiar, din vreme în vreme —
Cam cum ar fi — Nebunul.
Îmbătrînesc... îmbătrînesc...
Am să port pantalonul suflecat, tineresc.
Să-mi fac cărare la spate? Să îndrăznesc să mănînc piersici crude?
Am să port pantaloni sport, să mă plimb pe plajă, printre pietre ude.
Şi-am ascultat sirenele cîntîndu-şi, una alteia.
Mie nu cred că-mi vor cînta.
Şi le-am văzut purtate înspre larg de valuri
Şi netezind părul cărunt al valurilor spulberate
Cînd vîntu-mpinge valurile albe şi întunecate.
Şi-am adăstat în iatacurile mării adînci
Lîngă sirenele cu creştetul de ierburile mării încununat
Pînă cînd glasurile omeneşti ne-au trezit — şi atunci ne-am înecat.

 

Ce a Spus Tunetul - T.S. Eliot
Adăugat de: marin.mihalache

După ce lumina torțelor a îmbujorat fețele asudate
După liniștea glacială a grădinilor
După supliciul locurilor împietrite
Strigătele și plânsetele
Temnița și palatul și răsunetul
Tunetelor primăverii peste munții îndepărtați
Cel care trăia este acum mort
Noi care acum trăim, o să murim
Cu puțină răbdare

Aici nu există apă, ci doar stâncă
Stâncă și uscăciune și drum nisipos
Drumul șerpuind deasupra printre munți
Care sunt munți de stâncă fără apă
Dacă ar exista apă, ar trebui să ne oprim să bem
Printre stânci nu se poate opri sau gândi
Sudoarea este uscată și picioarele sunt în nisip
Dacă ar fi fost măcar apă printre stânci
Gura muntelui împietrită cu dinți cariați, dune de nisip
Aici nu se poate sta, nici minți, nici stare nu este
Nu există nici măcar liniște în munți
Doar tunetul steril și uscat, fără ploaie
La munte nu există nici singurătate
Doar fețele înroșite și ursuze care rânjesc și mormăie
Din ușile caselor de chirpici crăpat
Dacă ar fi fost apă
Și nici piatră
Dacă ar fi piatră
Dacă ar fi piatră
Și apă
Apă
Un izvor
Un iezer între stânci
Măcar un sursur de apă
Nu de cicade
Sau de iarbă uscată foșnind
Ci sursur de apă peste rocă
Unde sturzul-pustnic ciripește în pini
Pic, trop, pic, trop, trop, trop, trop
Dar nu este apă.

Cine este al treilea care umblă mereu lângă tine?
Când socotesc, suntem doar tu și eu împreună
Dar când mă uit înainte pe drumul știut
Întotdeauna există un altul care călătorește alături de tine
Elegant înveșmântat într-o pelerină cafenie, cu glugă
Nu știu dacă este bărbat sau femeie
- Dar cine este acela din partea cealaltă a ta?

Ce este vuietul acela care se ridică la cer
Suspinul acela de tânguială maternă
Gloatele acelea în hanorace năvălind
Peste nesfârșitele puste, poticnindu-se în crăpăturile pământului
Încercuite doar de orizontul plat
Ce a mai rămas din orașul acela din vârf de munte
Scindări și schimbări și agitații în văzduhul sânjeniu
Turnuri prăbușindu-se
Ierusalim, Atena, Alexandria
Viena, Londra
Incredibil

Cei trei sălbatici - T.S. Eliot
Adăugat de: Gerra Orivera

Nu mă pricep la zei; dar cred că fluviul
E zeul puternic și brun – morocănos, neîmblânzit, irascibil,
Răbdător până la un punct, știut cândva de frontieră;
Util, deși nedemn de încredere păstor de vieți,
Apoi doar o problemă în fața constructorului de păduri
Și când totul a fost gata, locuitorii orașelor
Aproape l-au uitat pe zeul cel brun – dar, implacabil,
El își păstrează furiile, distrugând și-aruncând în uitare
Ce oamenii aleg să uite… Nevenerat, nici liniștit
De adoratorii mașinii, el așteaptă, vigilent, așteaptă.
Ritmul lui se simte în camera copiilor,
În copacul țâșnit primăvara în curte,
În mirosul de struguri toamna pe mese,
În seara de iarnă lângă lampa de gaz.
Fluviul e-n noi, jur-împrejur e marea;
Marea e capătul pământului, granitul
Unde se oprește plaja, pe care se-mprăștie
Aluziile mării la o creație, alta, anterioară:
Era stelei de mare, a racului pagurus, a primei șiri de spinare,
Golfurile mici unde marea oferă
Alga delicată, anemona marină.
Se scutură în aer năvodul zdrențuit,
Coșul e spart cu homari, vâsla ruptă
Și turma înecaților străini. Are multă voce marea,
Mulți zei și multe voci. Pe măceș e sare
Și ceață printre brazi. Mugetul și
Strigătul acut al mării sunt voci distincte,
Deseori auzite odată; plânsul de noduri,
Amenințarea și mângâierea valului spart peste ape,
Caria dinților de granit deoparte
Și chemările, alarme ale promontoriilor din preajmă.
Sunt voci ale mării, iar noroiul scâncind
Plutește către țărm cu pescărușul:
Sub apăsarea ceții mute
Clopotul sună,
Tras pe hula de pe fund, fără grabă,
Măsurând un timp care nu e al nostru,
Un timp mai bătrân ca timpul cronometrelor, mai bătrân
Ca timpul numărat de femeile-ngrijorate, pline de spaimă,
Culcate și neputând să doarmă, socotind viitorul,
Încercând să desfacă, să descurce,
Să-nnoade trecutul și viitorul,
Între miezul de noapte și sorii de zi, când trecutul e o dezamăgire,
Când viitorul e fără viitor, înaintea dimineții,
Când timpul stă-n loc și nicicând nu se sfârșește,
Iar hula de pe fund care este și a fost dintotdeauna
Face să bată
Clopotul.

Conversaţie galantă - T.S. Eliot
Adăugat de: Gerra Orivera

"Mult sentimentala nostră prietenă luna!", remarc,
"Sau ar putea fi (cumva fantastic, recunosc, în acest caz )
Chiar balonul vestitului Prester John, preotul monarh,
Sau o veche lanternă uzată atârnând pe cer
Pentru-a lumina călători în drum spre propriul necaz.
Ea, atunci: "Divagaţi, vă daţi după macaz! "

Iar eu: "Cineva inventeaz-o scenografie splendidă,
Acest cadru nocturn prin care se simulează-acum
Noaptea şi luna; muzica pe care-o sechestrăm, de pildă,
Ca să exprime întregul nostru vid interior"
Dar ea: "Vă referiţi la persona mea, vă rog?"
"Oh, nu, cred ca iar păşesc pe lângă drum."

"Dumneavoastră, madam, sunteţi eternul umorist,
Eternul inamic al ideii de absolut,
Interzicând cantonarea-n interiorul autist,
Din aerul dumneavoastră indiferent şi imperios
Poezia poate-înţelege erorile-i de neconceput – "
Şi – "Atunci noi chiar trebuie să luam totul în serios?"

Coriolan - T.S. Eliot
Adăugat de: Gerra Orivera

I. Marşul triumfal


Piatră, bronz, piatră, oţel, piatră, frunze de stejar, copite de cai.
Pe pavaj.
Şi steagurile şi goarnele şi atâţia vulturi.
Câţi ? Număraţi-i. Şi ce buluc de lume.
Abia ne-am cunoscut unii pe alţii în acea zi, abia am
recunoscut City-ul.
Acesta este drumul spre templu şi e atâta mulţime de drum.
Atât de mulţi aşteptau, câţi aşteptau ? Ce importanţă mai avea
într-o asemenea zi ?
Vin ? Nu, încă nu. Poţi să zăreşti nişte vulturi şi
să auzi trompetele.
Iată-i că vin. Vine şi el ?
Viaţa trează a Ego-ului nostru firesc e pătrunzătoare.
Putem să aşteptăm cu mesele şi cu cârnaţii noştri.
Ce va fi mai întâi ? Poţi spune ? Spune-ne. Iată
5.800.000 puşti şi carabine,
102.000 mitraliere.
28.000 mortiere de tranşee,
53.000 tunuri de câmp şi grele,
Nu pot să spun câte proiectile, mine şi fitiluri,
13.000 aeroplane,
24.000 motoare de avion,
50.000 vagoane cu muniţie,
11.000 bucătării de campanie,
1.150 brutării de campanie.
Cât timp au luat toate astea. Va fi el acum ? Nu,
Aceştia sunt căpitanii cluburilor de golf, aceştia sunt cercetaşii,
Apoi la société gymnastique de Poissy
Sosesc apoi Primarul şi Furnizorii. Priveşte
Iată-l pe el acum, priveşte:
În ochii lui nu străluceşte nici o întrebare
Sau în mâinile lui, calme pe coama calului,
Iar ochii lui sunt pânditori, plini de aşteptare, pătrunzători,
indiferenţi.
Ascunşi sub aripa hulubului, ascunşi în guşa turturelei.
Sau sub palmier în timpul prânzului, sub apa curgătoare,
În punctul liniştit al lumii rotitoare. O, ascunşi.
Acum iată-i că urcă spre templu. Urmează sacrificiul.
Acum se arată fecioarele cu urnele, cu urnele conţinând
Colb
Colb
Colb de colb şi apoi
Piatră, bronz, piatră, oţel, piatră, frunze de stejar, copite de cai
Pe pavaj.
Asta e tot ce am putut să vedem. Dar ce de vulturi. Si
ce de trompete !
(De paşti nu ne-am mai dus la ţară,
aşa că l-am dus pe amicul Cyril la biserică. Şi au tras clopotul
Iar el a strigat cât îl ţinea gura: tâmpete.) Nu azvârli cârnatul ăsta,
O să fie greu să mai faci rost de altul. E excelent. Vă rog,
Puteţi să-mi daţi un foc ?
Foc
Foc
Et les soldats faisaient la haie ? ILS LA FAISAIENT.

Cum să te ad-dresezi Pisicilor - T.S. Eliot
Adăugat de: Gerra Orivera

din Cartea lui moş Oposum despre pisicile poznaşe


Despre Pisici diverse ai citit de-acu'.
Părerea mea este că nu
Mai ai nevoie de vreun interpret
Ca să le înţelegi complet.
Ai studiat destul spre a vedea
Cum că Motanii sunt asemenea
Mie şi ţie - şi-altora ce ştim
Că după minte ne deosebim.
Unul e teafăr, altul e bolnav,
Unul e bun, altul mârşav,
Unul e mult mai bun, altul mai rău -
Oricine-ncape-n vers, în felul său.
I-ai urmărit la muncă şi la joc
De numele lor ai aflat la soroc,
De habitudini şi de habitat:
Dar
Cum te ad-dresezi unei Pisici ai învăţat?

Zic, deci - să nu uiţi până mâine! -
Din start: PISICA NU E CÂINE.

Câinii pretind că-adoră lupta, dar
Adesea latră, de muşcat - mai rar;
Să recunoaştem câinelui, în tot,
Să-i zic un suflet simplu cred că pot.
Desigur, nu-i includ aici pe Peki
Şi alţi monştri canini din vechi.
Banalul Câine ce colindă Piaţa
E înclinat s-o facă pe paiaţa;
Departe de-a vădi multă mândrie,
Cade adesea în nemernicie.
Aşa-i de simplu să-l convingi,
Sub bot cu palma de-l atingi -
Dezmiardă-l pe grumaz, strânge-i o labă
Şi va zburda şi se va veseli degrabă.
E, vai, un mocofan târâie-brâu,
Orice cuvânt îl poate ţine-n frâu.

Aşa că-i musai a-ţi reaminti că
Un câine-i câine - iar PISICA E PISICĂ.

Pentru Pisici, se spune, e un rit:
Să nu-ţi vorbească de nu le-ai vorbit.
Chiar şi eu zic - deşi n-accept aşa ceva -
Să te-ad-dresezi primul pisicii: da.
Dar să nu uiţi - chiar de-ţi permite toate:
Nicicând vreo familiaritate.
Mă-nclin, îmi scot melonul şi apoi
Mă ad-dresez după formula: DOM' COTOI!
Dacă Motanul din vecini e, însă,
Relaţia cu dânsul fiind strânsă
(Căci vine des pe-acasă pe la noi),
Atunci îl gratulez cu NEA COTOI.
De-a dreptul James l-am auzit strigat,
Dar mi se pare cam exagerat.

Respect s-arăţi unui pisic,
Să te trateze de amic;
Câte un gest micuţ de-admirator
E necesar, ca un castron de lăptişor;
Poţi să-i aduci, căci zilele se scurg,
Niţel caviar, plăcintă de Strasburg
Sau potârniche, alte trufandale -
Căci, sigur, are gusturi personale.
(Ştiu un Motan ce-i foarte hotărât
Doar iepure să-mbuce şi atât:
Îşi linge ghearele după ce papă,
Să nu piardă vreun pic de sos de ceapă.)
Un pisoi este în drept
Să aştepte dovezi de respect.
Şi-aşa, încet, ţi-atingi scopul - anume
Ca, în sfârşit, să-l poţi striga pe NUME.

Deci, una-i una şi aici e-aici:
Astfel te AD-DRESEZI UNEI PISICI.

East Coker - T.S. Eliot
Adăugat de: Gerra Orivera

Noiembrie murind, ce face
Cu zvăpăierea primăverii,
Cu fulgul ce sub talpă zace,
Cu zămisliri ce-s ale verii,
Cu nalba năzuind prea sus
Când cenuşiu pe roş s-a pus
Şi când se frânge dintr-o dată?
Cu trandafiri târzii, ce-i vezi
Că-s plini de timpurii zăpezi?
De stele rostogolitoare
E tunetul rostogolit
Încât pe cer a-nchipuit
Un şir de triumfale care
Purtând războaie siderale.
Iar Scorpionu-şi taie cale,
Luptând cu Soarele, într-una,
Până când Soarele şi Luna
Drum spre pieire şi-or deschide.
Pe ceruri zboară Leonide
Şi plâng cometele cu mia,
Vânând înaltul şi câmpia,
Sucind vârtejuri în tot locul,
Ce lumea îmboldesc spre focul
Ce mistuită vrea s-o vadă
Mai înainte de domnia
Calotei vaste de zăpadă.

Gerontion - T.S. Eliot

Iată-mă, un bătrân într-un anotimp secetos,
Ascultând ce-mi citeşte un copil, aşteptând ploaia.
Eu n-am fost nici la porţile fierbinţi,
Nici n-am luptat scăldat în ploaia caldă,
Nici până la genunchi în mlaştini sărate, rotind iataganul,
Muşcat de muşte, şi luptând.
Casa mea este o casă în ruină,
Şi evreul stă chircit pe pervaz, proprietarul,
Ouat în nu mai ştiu ce tavernă din Anvers,
Năpădit de buboaie în Bruxelles, stoarse, cojite la Londra.
Capra horcăie prin noapte în poiană, deasupra;
Stânci, muşchi, mucegai, fiare vechi, excremente,
Femeia-şi vede de bucătărie, face ceaiul,
Seara strănută, împungând cu vătraiul în rigola rebelă
Eu – un bătrân,
O minte amorţită prin locuri bătute de vânt.


Semnele aici sunt luate drept minuni. „Şi noi am vrea un semn!”
Cuvântul închis în cuvânt, neputincios să rostească un cuvânt,
Înfăşat în întunecime. În adolescenţa anului
Venit-a Crist, ca un tigru

În depravata lună mai, lemnul câinesc şi castanii, pomişorii înfloriţi,
Pentru mâncare, pentru împărţire şi pentru băutură
În încâlcirea de şoapte; de la domnul Silvero
Cu mâini mângâietoare, în Limoges
Care toată noaptea umblă prin odaia de-alături;
De la Hakagawa, înclinându-se în faţa pânzelor de Tiţian;
De la Madame de Tornquist, în camera întunecată
Mutând mereu lumânările; sau Fräulein von Kulp
Care-n hol s-a întors către noi, cu mâna pe clanţă. Obloanele oarbe
Împletesc vântul. Pe mine nu mă bântuie strigoii,
Un bătrân într-o casă unde trage curentul
La poalele unui deal bătut de vânt.

După o asemenea cunoaştere, ce iertare? Gândeşte-te numai,
Istoria e străbătută de multe pasaje viclene, coridoare săpate-ntr-adins
Şi porţi de scăpare, înşală cu ambiţiile suflate în şoaptă,
Ne călăuzeşte cu deşertăciuni. Gândeşte-te
Ne dăruie doar cât ne e gândul într-altă parte-ndreptat
Şi ceea ce dăruie, dăruie în întortocheri atâta de subţiratice
Încât daru-l înfometează pe cerşetor. Dăruie prea târziu
Ceva în care nu se mai poate crede, sau dacă mai crede cineva încă,
În amintire doar, ca o patimă numai gândită. Dăruie prea devreme
În mâini neputincioase, ceva de care credem că ne putem lipsi
Până când refuzul răspândeşte în jurul lui spaima. Însă gândeşte-te
Nici spaima, nici curajul nu ne mai mântuie. Nefireşti vicii
Se trag din eroismul nostru. Şi virtuţile
Ne sunt de acum dăruite cu de-a sila de neruşinatele noastre păcate.
Lacrimile de acum se scutură din pomul purtător al mâniei.

Tigrul zvâcneşte în anul abia început. Pe noi ne sfâşie. Gândeşte-te acum, la urmă,
Că n-am ajuns la nici o încheiere, acum când eu
Înţepenesc într-o casă luată cu chirie. Gândeşte-te acum, la urmă,
Că nu m-am dat în felul acesta în spectacol, cu dinadinsul,
Şi nici prin vreun oarecare îndemn
Al unor diavoli înapoiaţi.
Am să-ţi vorbesc acum cu toată sinceritatea.
Eu, care-am fost apropiat inimii tale, de-acolo am fost smuls
Să pierd frumuseţea în spaimă, spaima în necruţare.
Mi-am pierdut patima: de ce aş mai avea nevoie să mi-o păstrez
Dacă oricum ceea ce se păstrează se preschimbă-n mai rău?
Mi-am pierdut vederea, mirosul, auzul, gustul şi pipăitul;
Cum le-aş mai putea încerca să ajung mai aproape de tine?

Şi acestea, împreună cu-o mie de mărunte îngândurări,
Îşi amână profitul îngheţatei lor nebunii.
Mai zgârie pieliţa, când simţurile au îngheţat,
Cu sosuri iuţi, îşi înmulţesc felurimea
Într-o puzderie de oglinzi. Şi ce va mai face acuma păianjenul,
Să-şi oprească ţesăturile lui, şi poate chiar gărgăriţa
Să mai adaste? De Bailhache, Fresca, Doamna Cammel, rotindu-se
Dincolo de cuprinderea Ursei Mari cuprinsă de tremur
În atomi sfărâmaţi. Pescăruş în vânt, în strâmtorile bătute de vânt
La Belle Isle, sau planând către Capul Horn.
Perne albe în zăpadă, Curentul Golfului îşi cere tributul
Şi un bătrân împins de alizee
Înspre un ungher somnoros.
Chiriaşii casei,
Gândurile unei minţi uscate într-un anotim de uscăciune.

Îngroparea morţilor - T.S. Eliot
Adăugat de: Gerra Orivera

Şi îţi voi arăta ceva cu totul diferit
De umbra ta care te urmăreşte cu paşi mari dimineaţa,
Sau de umbra ta care se ridică să te întâmpine seara,
Îţi voi arăta groaza într-un pumn de ţărână.

Jurământul Focului - T.S. Eliot
Adăugat de: Gerra Orivera

”...La mângâiere cearcă s-o îndemne,
nerefuzată, chiar de-i nedorită.
Decis și roșu, brusc asaltă el;
O pipăie, nu-i simte apărarea;
Mândria lui nu vrea răspuns defel
Și bun venit îi este nepăsarea...”

Marină - T.S. Eliot
Adăugat de: Gerra Orivera

Ce mări ce țărmuri ce stânci cenușii și ce insule
Ce apă-nfășurând prora
Și izul de pin și sturzii cântând prin neguri
Ce imagini se-ntorc
O fiica mea.

Cei care-ascut dintele câinelui, având în gând
Moartea
Cei care strălucesc de gloria colibriului, având în gând
Moartea
Cei care-n cocina satisfacției zac, având în gând
Moartea
Cei care-ngăduie extazul animalelor, având în gând
Moartea

Impalpabili s-au făcut, subțiați de un vânt
Ori de-o adiere de pin, și cântecul ceței
Harul acesta i-a topit pe unde se aflau

Un astfel de chip, mai neclar și mai clar, ce e oare?
Și pulsul din braț, mai slab sau mai tare –
Dat ori împrumutat?mai departe ca stelele și mai aproape ca ochiul
Șoapte și chicoteli printre frunze și pași grăbiți foc
Sub somn, acolo unde toate apele își dau întâlnire-ntr-un loc.

De gheață, chila a crăpat, iar vopseaua plesni de căldură.
Eu am făcut-o, uitasem însă
Și mi-am adus aminte
Slabă velatură, putrezită pânză

Între un iunie și-un alt septembrie,
Eu am făcut-o făr′ să știu, pe jumătate lucid, nelimpede, ne-al meu,
Bordajul are spărturi, trebuie călăfătuite-mbinările.
Această formă, acest chip, această viață
Trăind ca să trăiască într-o lume-a timpului de dincolo de mine; aș vrea
Să renunț la viață-mi pentru ea, la graiu-mi pentru graiul nevorbit,
Cel trezit, buzele desfăcute, nădejdea, vapoarele noi.

Ce mări ce țărmuri ce insule de granit înspre-a mele păduri
Și sturzii chemând-o prin negurile moi
Pe fiica mea.

Miercurea cenușii - T.S. Eliot
Adăugat de: Gerra Orivera

Fiindcă nu mai sper să mă-ntorc la ce a fost
Fiindcă nu mai sper
Fiindcă nu mai sper să mă-ntorc la ce a fost
Să doresc harul cutăruia sau măreția cutăruia
Nici mai râvnesc să pot râvni la lucruri ca acestea
(De ce vulturul bătrân și-ar mai întinde aripile?)
De ce aș plânge
Puterea stinsă a domniei după lege?
Fiindcă nu mai sper să cunosc din nou
Infirmă glorie a orei pozitive
Fiindcă nu gândesc
Și știu că n-am să aflu
Adevărata, singura putere trecătoare
Fiindcă să mai beau nu pot

Acolo unde pomii înfloresc și curg izvoare,
Căci iar nu e nimic.
Fiindcă știu că timpul e totdeauna timpul
Și locul totdeauna locul numai
Și ce-i real e real doar pentru un timp
Și doar pentru un loc
Mă bucur că lucrurile sunt cum sunt
Și renunț la chipul binecuvântat
Și renunț la vocea mea
Fiindcă nu mai pot spera să mă-ntorc la ce a fost
De-aceea mă bucur și știu că trebuie să clădesc ceva
De care să pot să mă bucur,
Și-l rog pe Dumnezeu să aibă milă
Și-nalț rugăciuni ca să uit
Aceste lucruri ce mi le-mpărtășesc prea mult,
Mi le explic prea mult
Fiindcă nu mai sper să mă-ntorc la ce a fost
Aceste vorbe îmi răspund
La ce-am făcut și nu mai facem iarăși
Fie ca judecata să nu apese peste noi prea greu.

Fiindcă aripile nu mai sunt de zbor
Ci numai site ca să cernem aerul
Aerul care acum e unic, uscat
Mai mic și mai uscat decât voința
Învață-ne să ne-ngrijorăm și să nu ne-ngrijorăm
Învață-ne împăcarea cu noi înșine
Roagă-te pentru noi păcătoșii acum și-n ceasul morții noastre.
Roagă-te pentru noi acum și-n ceasul morții noastre.

Moartea prin Înec - T.S. Eliot
Adăugat de: marin.mihalache

Phlebas Fenicianul, mort de două săptămâni,
A uitat țipătul pescărușilor și cum se umflă marea
Și profit și pierdere.
O vâltoare sub maree
I-a cules oasele șoptitoare. Când el se ridică și căzu
Când trecu treptele vârstei și ale tinereții
Și sub vârtejul apei căzu.
Gentile or Jew
O tu care acum rotești cârma după bătaia vântului,
Adu-ți aminte de Phlebas, care a fost cândva mândru ca tine.

Numele pisicilor - T.S. Eliot
Adăugat de: Gerra Orivera

din Cartea lui Moş Oposum despre pisicile poznaşe


Botezarea pisicilor e o afacere dificilă,
Nu-i doar, aşa, în vacanţă, una din glume;
Mă veţi crede dintâi, desigur, smintilă,
De-aş spune că pisicii îi trebuie DIFERITE TREI NUME.
Primul, pentru uzul familiei, potrivit rânduielii,
Precum Peter, Augustus, Alonso sau cum e
Victor sau Jonathan, George sau Bill Bailey -
Toţi şi-ar dori - de purtat - aşa nume.
Sunt şi nume un pic mai bizare, cu son de şerbet,
De bărbaţi şi de dame de lume:
Precum Platon, Electra, Demeter, Ahmet -
Căci toţi şi-ar dori - de purtat - aşa nume.
Dar, vă spun, pisicii îi trebuie un nume particular,
Dintre cele ciudate şi fine,
Altfel cum şi-ar mai ţine coada perpendicular,
Şi-ar înfoia mustaţa şi ar fi mândră de sine?
Ei, nume dintr-astea pot să vă dau cu duzina,
Ca Munkustrap, Quajo sau Coricopat,
Precum Jellylorum sau Bombalurina -
Nume ce rar vreun cotoi le-a purtat.
Dar peste toate-i un nume lăsat la urmă taman,
Iar numele acela în veci nu-l veţi ghici;
Un nume pe care nu-l află nici un studiu uman,
Doar MOTANUL SINGUR ÎL ŞTIE şi nu-l va dezvălui.
Când zăriţi vreo pisică pierdută în meditaţie
Să ştiţi că motivul e acelaşi mereu şi anume:
Mintea sa e cufundată-n sacra contemplaţie
A gândului la gândul la gândul la propriu-i nume:
Inefabilul efabil
Efaninefabil
Adâncul, de necercetat, singularul său nume.

Numele pisicilor [The naming of cats] - T.S. Eliot
Adăugat de: Octavian

Traducere de Octavian Cocoş

Să dai nume pisicii e o treabă spinoasă
Nu-i ceva ce te joci în concediu când eşti;
Poate crezi c-a mea minte e plecată de-acasă
Dacă-ţi spun că pisica cu TREI NUME O CREŞTI.
Cel dintâi e un nume folosit zi de zi
Precum Petru, Augustus, Alonzo sau James
Ori ca Victor sau George sau Bill, ce o fi
Toate sunt de bun-simţ în acest univers.
Sunt şi altfel de nume, ce mai dulci vor părea
Pentru domni, pentru doamne, după caz precum vezi
Cum sunt Platon, Admetus sau Electra cea rea
Dar şi ele-s banale dacă le cercetezi.
Dar pisica mai are şi un nume al ei
Un nume specific şi mult mai concret
De-aia coada-i stă dreaptă când merge pe-alei
Şi zburleşte mustaţa şi se plimbă şiret.
Eu astfel de nume pot să-ţi dau cu duiumul
Munkustrap, Quaxo sau Coricopat
Bombalurina, Jellylorum sau vreunul
Ce doar o pisică pentru sine l-a luat.
Dar mai este un nume, mai presus decât toate
E un nume pe care tu în veci nu-l ghiceşti;
Cercetează cât vrei, a-l afla nu se poate
Doar PISICA-L CUNOAŞTE, şi nu poţi s-o clinteşti.
Când priveşti o pisică meditând liniştită
Îţi spun eu ce o face tăcută să stea:
Mintea ei contemplează profund absorbită
Acel nume, acel nume, ce îl ştie doar ea:
Inefabil, efabil, complicat cât se poate
Enigmatic, profund şi mai bun decât toate.

Oameni găunoși – I - T.S. Eliot
Adăugat de: Gerra Orivera

Noi suntem oamenii găunoși
Noi suntem oamenii-mpăiați
Unul de altul rezemați.
Cu căpățâna-ndesată de paie. Vai-vai!
Vocile noastre uscate când sună
La șoptirea-mpreună-s
Tăcute și fără noimă de-odată
Ca vântul prin iarba uscată
Ori labele guzganilor pe sticla pisată
În pivnița noastră uscată

Chip fără formă, umbră fără culoare,
Forță paralizantă, gest-nemișcare;

Cei care-au trecut
Cu ochii lor spre-mpărăția cealaltă a morții
De noi aminte-și aduc, de și-aduc, nu ca suflete
Violente pierdute, ci doar – ciudați –
Ca de oamenii găunoși
De oamenii-mpăiați

Oameni găunoși – II - T.S. Eliot
Adăugat de: Gerra Orivera

Ochii pe care nu-ndrăznesc a-i întâlni-n vise
În împărăția de vis a morții
Aceia n-apar nicicând:
Acolo, ochii sunt
Lumina soarelui pe-o coloană frântă
Acolo-i un copac în legănare pesemne
Și vocile sunt
În al vântului cânt
Mai distante și mai solemne
Decât o stea care nu mai cuvântă.

Aș vrea să nu fiu mai aproape
În împărăția de vis a morții
Aș vrea de asemenea să port ca pe
Niște travestiri deliberate
Pielea de corb, strai de guzgan, prăjini încrucișate
Pe-un câmp
Fiind cum este vântul poate
Nu mai aproape –

Nu acea-ntâlnire pe vecie
În crepusculara-mpărăție

Oameni găunoși – III - T.S. Eliot
Adăugat de: Gerra Orivera

Aceasta este țara moartă
Aceasta-i țara cactușilor, poate
Icoanele de piatră-aici nălțate
Aici primesc tăcute și absorb
Implorarea mâinii unui mort
Sub o stea ce scapătă departe.
O, i-așa!
În cealaltă-a morții împărăție
Te trezești singur cândva
La ora când noi
Tremurăm de duioșie
Buze care-ar săruta
Înfiripă rugăciuni la pietre sparte.

Oameni găunoși – IV - T.S. Eliot
Adăugat de: Gerra Orivera

Aici ochii lipsesc
Aici ochi nu clipesc
În această vale-a stelelor în agonie
În această găunoasă vale pustie
Frântă falcă-a pierdutelor noastre chei de-mpărăție

În ultimu-acesta loc de întâlnire cuminte
Bâjbâim împreună
Și ne ferim de cuvinte
Pe malul său râul umflat ne adună
Fără văz, până ce – contururi –
Ochii reapar
Ca steaua de-apururi
Trandafir cu multe foi
La-mpărăția-ntr-amurgind a morții
Speranța doar
A celora pe dinăuntru goi.

Oameni găunoși – V - T.S. Eliot
Adăugat de: Gerra Orivera

Uite-n jurul părului țepos cum ne-nvârtim viața
Păr țepos, păr țepos
Uite-n jurul părului țepos cum ne-nvârtim viața
La ora cinci dimineața

Între idee
Și realitate
Între mișcare
Și acțiune
Umbra cade

Căci a Ta e-mpărăția

Între concepție
Și creație
Între emoție
Și reacție
Umbra cade

Viața-i foarte lungă

Între dorință
Și spasm
Între potență
Și existență
Între esență
Și coborâre
Cade Umbra

Căci a Ta e-mpărăția

Căci a Ta este
E viața
Căci a Ta e-mpă…
Așa se sfârșește lumea
Așa se sfârșește lumea
Așa se sfârșește lumea
Nu cu un pocnet ci cu un scâncet

Patru Quartete - T.S. Eliot
Adăugat de: Gerra Orivera

Specia umană
Nu poate suporta prea multă realitate.
..............................................
Ecouri de paşi în amintire
De-a lungul cărării pe care n-am mers
Către uşa de la grădina cu trandafiri
Pe care n-am deschis-o niciodată – această reverberaţie
A cuvintelor mele în memoria ta.

Petrecerea - T.S. Eliot
Adăugat de: Gerra Orivera

Sau, să luăm o operaţie chirurgicală:
Când medicul îţi pune diagnosticul... eşti încă subiectul,
Centrul realităţii. Dar, întins pe masa de operaţie,
Eşti pentru cei din jurul tău, actorii mascaţi, O piesă de mobilier dintr-n atelier de reparaţii.
Acolo se află doar corpul tău
Din care întregul "tău" a fost extras.

Poeme minore - T.S. Eliot
Adăugat de: Gerra Orivera

Glasuri de copii în livadă
Între timpul înfloririi şi al roadelor;
Capete aurii, capete trandafirii
Între vârful verde şi rădăcină.
Aripă neagră, aripă castanie, zboară uşoară;
Douăzeci de ani şi adio, primăvară;
Azi mă doare iară, mâine-o să mă doară,
M-acoperă dară, lumină-n frunzară;
Cap auriu, aripă neagră-n vânt,
Cânt blând,
Sfânt cânt
Frânt vrând zborul în măr.

Preludii – I - T.S. Eliot
Adăugat de: Gerra Orivera

Cu miros de fripturi prin pasaje
Se-așterne seara de iarnă acum.
Ora șase.
Chiștoacele unor zile pline de fum.
Și-nvăluie o rafală măruntă
Gazul care se încruntă
– Veștede foi – la picioarele tale,
Goz de ziare de pe maidane tembele;
Bat rafale
În coșuri sparte și-n jaluzele,
Iar la colțul străzii acele
Un cal singuratic tropăie-nhămat, scoate aburi noi.
Și aprinderea felinarelor apoi.

Preludii – II - T.S. Eliot
Adăugat de: Gerra Orivera

Dimineața-și dă seama firesc
De mirosul de bere trezit
Din strada plină de rumeguș bătătorit
Cu toate noroioasele picioare ce grăbesc
Sub chioșcuri cu cafea deschise-n zori.
Cu celelalte mascarade pe care
Le reîncepe timpul ori
Te gândești la mâinile toate
Ridicând umbre murdare
Prin mii de camere mobilate.

Preludii – III - T.S. Eliot
Adăugat de: Gerra Orivera

Ai aruncat o pătură din pat,
Te-ai întins pe spate și-ai așteptat;
Ai picotat și te uitai cum noaptea-ți dezvăluia-nmiit
Roiuri de imagini sordide din care
Sufletul ți s-a plămădit;
Licăreau pe tavanul mat.
Și când lumea-ntreagă-a revenit
Și lumina se strecura printre jaluzele
Și-ai auzit pe jgheab al vrăbiilor duium,
Ai avut o atare viziune-a străzii cum
Strada cu greu a-nțelege pare;
Stând pe marginea patului, unde
Răsuceai la hârtiile din buclele-ți rotunde,
Cu-amândouă palmele murdare
Ți-ai apucat tălpile galbene-ale picioarelor.

Preludii – IV - T.S. Eliot
Adăugat de: Gerra Orivera

Sufletu-i întins, întins pieziș pe-a cerului aripe
Ce dispar după un bloc din oraș cu ziduri uriașe,
Ori stâlcit în picioare nebune
La ora patru și cinci și șase;
Și scurte degete pătrate-ndesând pipe,
Și ziare de seară, și ochi și pe
A lor unde – anume siguranțe, risipe,
Conștiința unei străzi ca de cărbune
Nerăbdătoare lumea să-și asume.

Atâtea fantezii mă tulbură înfășurate
În jurul acestor imagini, și care se-agață:
Noțiunea unui infinit de blând poate,
Unui infinit de dureros lucru din ceață.

Șterge-te cu mâna la gură, și râzi,
Lumile se-nvârt în jur ca babele
Culegându-și cărbunii de foc de pe virane maidane.

Rapsodie într-o noapte cu vânt - T.S. Eliot

Ora douăsprezece.
Pe toată întinderea acestei străzi
Acum suspendată într-o sinteză lunară,
Incantaţiile şoptitoare ale lunii
Dizolvă planurile amintirii
Cu toate legăturile ei limpezi,
Cu toate diviziunile şi preciziile ei.
Şi fiecare felinar sub care trec în drumul meu
Pulsează ca o tobă resemnată,
Iară prin spaţiile întunecimii
Miezul de noapte zgâlţâie amintirea
Aşa cum un nebun zgâlţâie o muşcată uscată.

Unu şi jumătate,
Felinarul scuipând înecându-se,
Felinarul mormăind,
Felinarul spunând, "Priveşte la femeia aceea
Cum şovăie înspre tine în lumina uşii
Deschisă asupra ei ca un rânjet.
Vezi, tivul rochiei îi e
Şi sfâşiat şi pătat de nisip,
Şi vezi cum colţul ochiului
I s-a strâmbat ca un ac răsucit".

Amintirea aruncă în sus înaltă şi uscată
O-adunătură de lucruri strâmbate,
O creangă frântă undeva pe plajă
Mâncată până la lemn, şi lustruită
Ca şi cum lumea întreagă şi-ar fi divulgat
Taina scheletului,
Ţeapăn şi alb.
Un arc plesnit în curtea unei fabrici,
Rugina agăţându-se de forma părăsită de putere
Dură, contorsionată, gata să plesnească.

Două şi jumătate,
Felinarul spunând,
"Observă cum pisica se chirceşte în rigolă,
Şi îşi strecoară limba afară
Şi devorează o bucată de unt rânced".
Tot astfel mâna copilului, în gest automat,
S-a întins furişe şi a strecurat în buzunar o jucărie care aluneca pe chei.
Nu mai vedeam nimic altceva decât ochiul acelui copil.
Am văzut ochi în stradă
Cum încercau să spioneze prin obloane luminate,
Şi într-o după-amiază un crab într-o băltoacă,
Un crab bătrân cu ochelari pe spinare,
S-a încleştat de capătul băţului pe care eu i l-am întins.

Trei şi jumătate,
Felinarul scuipând,
Felinarul mormăind în întuneric.
Felinarul fredonând,
"Priveşte luna,
La lune ne garde aucune rancune,
Îţi face semn dintr-un ochi fără putere,
Şi mai surâde în colţuri.
Şi netezeşte părul ierburilor.
Luna şi-a pierdut memoria,
Şi un vărsat de vânt decolorat îi cojeşte faţa,
Mâna ei răsuceşte un trandafir de hârtie,
Care miroase a praf şi a apă de colonie,
E singură
Cu toate mirosurile vechi nocturne
Care-o străbat şi i se încrucişează în cap".
Şi vine o reminiscenţă
A unor muşcate uscate, fără soare
Şi a prafului prin crăpături,
Mireasma castanilor în străzi,
Mirosurile femeieşti în camerele oblonite,
Şi ale ţigaretelor pe coridoare
Mirosurile cocteilurilor în baruri.

Felinarul spunând,
"Ora patru,
Uite numărul pe uşă.
Amintire!
Ai cheia,
Becul acesta slab îşi desface un inel pe scară.
Urcă.
Patu-i făcut; periuţa de dinţi ţi-atârnă pe perete,
Lasă-ţi pantofii la uşă, dormi, pregăteşte-te pentru viaţă".
Ultima răsucire a pumnalului.

Rapsodie într-o noapte de furtună - T.S. Eliot
Adăugat de: Cristian Ovidiu

Ora douăsprezece noaptea.
Strada, cât vezi cu ochii
Cuprinsă în sinteza lunii,
Şoptitele incantaţii lunare
Nu dizolvă doar duşumelele memoriei
Cu toate relaţiile-i limpezi
Şi cu împărţiri şi precizii.
Fiece felinar din calea mea
Bubuie precum o fatidică tobă
Şi prin spaţiile beznei
Miezul nopţii îmi zgâlţâie memoria
Precum un nebun zgâlţâind o muşcată stinsă.

Ora unu şi jumătate,
Felinarul zumzăia,
Felinarul se bâlbâia, împroşca,
Felinarul spunea "Priveşte la această femeie
Cum şovăie spre tine în lumina porţii
Ce se ridică asupra-i ca un rânjet.
Vezi că marginile rochiei
Sunt rupte şi pătate de nisip,
Şi vezi colţul ochiului
încreţindu-se întocmai unui ac strâmb"'
Memoria azvârle în înalt uscat
Puzderii de lucruri frânte.
O creangă contorsionată pe plajă,
Geluită şi lustruită,
Ca şi cum lumea ar fi deshumat
Taina scheletului ei
Ţeapăn şi alb.
Un arc stricat într-o curte de fabrică,
Rugină ce aderă formei vlăguite,
Vârtos şi întortocheat şi gata să pleznească.

Ora două şi jumătate dimineaţa,
Felinarul spunea:
"Priveşte cum se întinde pisica în rigolă,
Îşi scoate limba şi înghite o bucată de unt rânced"
La fel se întinde necugetat
Mâna copilului pescuind o jucărie
Pe care şi-o vâră în buzunar.
Nu putem vedea nimic prin ochii copilului.
Am văzut ochi pe stradă
Încercând să pândească prin obloanele iluminate,
Şi un rac într-o după amiază în eleşteu Un rac bătrân cu scoici pe spinare,
Apucă vârful bastonului pe care i l-am întins.

Trei şi jumătate dimineaţa,
Lampa împroşcă, murmura în beznă,
Lampa zumzăia:
"Priveşte luna,
La lune ne garde aucune rancune,
Ea clipeşte dintr-un ochi ostenit,
Ea zâmbeşte prin unghere.
Netezeşte părul ierbii.
Luna şi-a pierdut memoria.
Urmele stinse ale variolei îi fisurează faţă,
Mâna ei răsuceşte un trandafir de hârtie
Care miroase a praf şi apă de colonie.
E singură
Cu toate vechile mirosuri nocturne
Care-i trec şi rastrec prin creier"
Vine amintirea
Muşcatelor uscate şi veştede
Şi praf în fisuri,
Arome de castane pe stradă,
Miresme de femei îndărătul jaluzelelor colorate
Şi ţigări pe coridoare
Şi mirosuri de coctail în baruri.
Lampa spunea:
"Patru dimineaţa
Iată numărul pe uşă.
Memorie!
Ai cheia,
Lămpiţa aşterne un inel pe scară.
Pofteşte sus!"
Patu-i desfăcut; periuţa de dinţi atârnă de perete,
Descalţă-te în prag, dormi, împrospătează-ţi viaţa.

Ultimul licăr al cuţitului.

Rapsodie într-o Noapte Furtunoasă - T.S. Eliot
Adăugat de: marin.mihalache

Ora doisprezece la miezul nopții.
Strada cât cuprinzi cu privirea
Prinsă într-o efuziune lunară,
Incantațiile lunare șușotind
Dizolvau podelele memoriei
Toate legăturile clare ale acesteia,
Toate dezacordurile și exactitudinile.
Fiecare lampadar de pe strada pe unde trec
Bate precum o fatidică tobă,
Și prin ungherele întunecate
Miezul nopții îmi zgâlţâie memoria
Precum un nebun scutură o begonie uscată.

Ora unu și jumătate,
Lampadarul bodogănind,
Lampadarul mormăind,
Mi-a zis: „Ia seama la femeia aceea
Care se eschivează în lumina ușii
Care îi dezvăluie grimasa.
Uite cum tivul rochiei ei
Este zdrențuit și pătat de nisip,
Și cum te privește cu coada ochiului ei
Arcuit ca un cârlig îndoit”.

Memoria debordează inutile
Puzderii de gânduri;
O creangă noduroasă pe plajă
Întortochiată și lustruită
De parcă lumea s-a descotorisit
De enigmaticul său schelet
Țeapăn și albit.
Un arc fisurat într-o curte de fabrică,
Rugina care atârnă de forma părăsită de forță,
Greoi și încordat și gata să pleznească.

Două și jumătate dimineața,
Lampadarul a zis:
„Ia seama cum pisica se cuibărește în rigolă,
Cum scoate limba
Și devorează un dumicat de unt rânced."
La fel uită-te la mana copilului întinsă instinctiv
Care a vârât pe furiș în buzunar o jucărie găsită pe chei.
N-am putut citi nimic în ochii acelui copil
Dar am văzut ochi pe stradă
Încercând să privească prin obloanele luminate.
Un crab într-o amiază în heleșteu
Un crab bătrân ducând moluște în spate
S-a agățat de vârful bastonului pe care i l-am întins.

Trei și jumatate dimineața,
Lampadarul a pâlpâit,
Lampadarul a mormăit în întuneric.
Lamparul a îngăimat:
"Privește luna,
Luna nu ține nici-o ranchiună,
Luna face cu ochiul firav
Zâmbește din colțuri
Netezește părul ierbii.
Luna și-a ieșit din minți
Un vărsat de vânt îi cojește fața pală
Mâna sa răsucește un trandafir de hârtie
Care miroase a praf și a apă de colonie,
Este singura
Cu toate vechile mirosuri nocturne
Care îi trec și i se intersectează prin minte
Vine nostalgia
Mușcatelor uscate fără soare
Și praf prin crăpături
Miresmele castanilor de pe străzi
Și parfumurile femeilor de după jaluzele
Și damful țigaretelor pe coridoare
Și mirosurile de cockeiluri din baruri.

Lampadarul a zis:
"Este ora patru dimineața,
Iată numărul de pe ușă.
Memorie!
Tu ai cheia,
Becul împrăștie un halo pe scară.
Urc.
Patul e desfăcut; periuța de dinți agățată pe perete,
Descalță-te la ușă, dormi, pregătește-te pentru viață.”

Ultima răsucire a cuțitului.

Tărâmul Pustiit I. Înmormântarea Morților - T.S. Eliot
Adăugat de: marin.mihalache

Aprilie este luna cea mai nemilostivă, prăsind
Liliecii în pământul mort, amestecând
Amintirile și năzuințele, înviorând
Cu ploi primăvăratice rădăcinile amorțite.
Iarna ne-a ținut de cald, acoperind
Pământul cu o ninsoare amneziacă,
Insuflând un pic de viață în tuberculii uscați.
Vara ne-a luat prin surprindere, venind peste Starnbergersee
Cu o ploaie torențială; ne-am adăpostit sub colonade,
Și când a ieșit soarele ne-am dus în Hofgarten,
Și am băut o cafea, și am vorbit un ceas.
Nici rusoaică nu sunt, mă trag din Lituania, nemțoaică neaoșă.
Când eram copii și locuiam la arhiduce
Vărul meu m-a luat cu el pe sanie,
Și m-am speriat. El mi-a zis: Marie,
Marie, țin-te bine. Și ne-am povârnit la vale.
Acolo sus în munți te simți fără griji.
Citesc mai toată noaptea, și iarna plec în sud.

Ce sunt rădăcinile acelea care se încaieră, ce ramuri odrăslesc
Din acest gunoi pietros? Fiu al omului,
Nu poți spune sau ghici, pentru că numai tu știi,
Un mușuroi de oglinzi sparte în care bate soarele,
Și copacul uscat nu dăruie adăpost, nici greierele liniște,
Nici în piatra seacă nu clipocește apa.
E doar umbră sub piatra aceasta roșiatică,
(Vino sub umbra acestei pietre roșiatice),
Și am să-ți arăt ceva mai diferit decât
Umbra ta pășind după tine dimineața,
Ori umbra ta înălțându-se seara să te întâmpine;
Îți voi arăta frica într-un căuș de țărână.
Curat adie vântul
Copila mea din Irlanda,
Unde m-aștepți?
“Mi-ai dăruit zambile întâi acum un an;
Și ei m-au numit fata cu zambile.”
-Și totuși când ne întorceam târziu din grădina de hiacint,
Cu brațele pline de flori, cu părul răvășit nu puteam
Grăi, avem ochii încețoșați, nu eram
Nici viu nici mort, și nu mai pricepeam nimic,
Cătând în inima luminii liniștea.
„Mohorâtă şi pustie este marea“.