Învierile sunt ceva mai dificile decât morțile sau naşterile. Învierile necesită trecerea prin ciclul naştere-moarte, şi absolvirea lui completă.
Cu o moarte toți suntem datori... se spune.
Dar cu o înviere? Aici, nu mai e din datorie. E doar din iubire.
Pentru că între naşterea ta pe pământ şi momentul morţii, se petrece învierea.
De fiecare dată când spui: " până aici am putut, de acum gata..."
" de aici, pentru mine nu mai există fericire, scăpare, eliberare..."
"Pentru ce sau pentru cine să mai trăiesc, dacă viaţa mea a fost şi este o suferință nesfârşită?"
Ce se petrece atunci? Învierea: ceva e mai puternic, mai viu, mai răscolitor decât neputința, durerea, sfârşitul tău.
Opusul învierii nu e moartea, ci adormirea: uitarea de sine, viaţa trăită fără iubire, mintea îmbolnăvită de ură, amorţirea sufletului viu sub straturi de orgoliu lacom.
De aceea, toate morțile se termină cu o înviere: cea mai clară dovadă a existenței Divinității: momentul când s-a stins lumina, e beznă complet, şi apoi se aprinde undeva o lumânare. Crezi că nu vezi bine...parcă erai orb. Şi mort. Dar de undeva, ție ți s-a aprins lumina... Eşti viu. Respiri. Trăieşti. Simți, din nou, ceva. E un nou, firav, nechemat început. E mica ta înviere.
Apoi, câteva morți mai târziu, mergând prin viață, râzi de tine, cel care, la prima înviere se dădea de ceasul morții: " păi să mă vezi acum, după ce am îngropat toate aşteptările, furiile, nerecunoştinţa... învierea e ceva normal..."
Acum, pricepi că micile învieri fac parte din marea înviere, a trezirii sufletului tău la ceea ce este dincolo de timp, omenire şi moarte: Divinitatea.
Şi nu te naşti, şi nici nu mori pentru altceva decât să înveți învierea şi puterea ei: de dincolo, de nestrămutat, de neînvins.
Lumina învierii nu e pentru oricine, doar pentru cei care au trecut prin nişte morți, ca să poată vedea, fără orbirea orgoliului de om, întreaga, copleşitoarea şi izbânditoarea lumină divină.
Acea lumină este cea pe care o purtăm în candele, în gânduri şi uneori, în mâinile însângerate de câte-o cruce pe care am fost răstigniți de prea multe ori... Dar ce mare miracol răstignirea când ei îi urmează chiar învierea? Dar ce mare putere ca ea, învierea, să treacă prin fiecare moarte, cu aceeaşi convingere că, la capătul oricărui drum, "cu moarte pe moarte călcând" ne aşteaptă viața eternă a sufletului viu, de Divinitate găzduitor, de iubire înțelegător, condamnat să fie pentru câteva clipe muritor, pentru a învia apoi, în eternitatea divină...
Paşte fericit! Hristos a înviat!
